EDITORIAL. I-am pierdut pe Eliade, Noica, Cioran, Țuțea și nu mai avem pe cine pune în loc. Acei oameni minunați și frunțile lor sclipitoare

Veacul trecut a fost marcat din punct de vedere al culturii românești de câțiva virtuozi “flautiști” la porțile cunoașterii. Presimt că foarte mult timp se va gâtui în clepsidra valorilor morale și spirituale ale neamului nostru până se va reface, dacă va fi să fie, buchetul aurifer al gândirii profunde, în care axiomele se vor înșirui precum astrele pe portativul rândurilor cu har, al înțelepciunii în stare pură.

Într-o ordine absolut aleatorie, Țuțea, Cioran, Eliade, Noica, Nae Ionescu, Eugen Ionescu au constituit monumente ale dumnezeirii. Cauza și efectul scrierilor acestor titani s-au contopit, lucru imposibil științelor exacte, dintr-un singur și pentru mulți inaccesibil motiv: revelația. Aceasta este un fel de Premiu Nobel, un bilet de recomandare pe care Dumnezeu îl oferă rar favoriților Lui. Însuși faptul de a fi contemporan cu această pleiadă de minți strălucite este o decorație inestimabilă conferită de destin. Și când te gândești ce vremuri frământate au traversat acești oameni! Ei au stat mereu cu arma la picior pentru a afla răspunsuri la toate schimbătoarele întrebări ale vieții.

Știau că vântul nu bate după cum le vor corăbiile. În afară de datul ceresc, singura lor busolă a existenței s-a numit cartea sau fosforul de la gămălie. Acești corifei ai filosofiei românești și-au propus să înfrunte dificilul, nu ceea ce poate “pipăi” instiunctual orice ignorant posesor de zgârcite sinapse. Dacă profesorul de logică, Nae Ionescu, era direct și tăios în exprimare ca o sabie de Toledo, care desparte adevărul de elucubrații, Mircea Eliade și jovialul Nea Petrică Țuțea cântăreau situațiile cu pendulul minții. Cel care alternează între sens și nonsens. Toți trei își exprimau micrometric concluziile în limitele unei cunoașteri fără cusur, dar abordau temele țintite din unghiuri imposibile unui neinstruit. Acești maeștri unici și irepetabili dețineau percepții extrasenzoriale. Izvorâte din mii de ore de lectură. De aceea le era lesne să simtă că înțelegerea este o stradă cu două sensuri. Semafoarele sunt pentru mașini, nu pentru slujitorii devotați ai cărții.

Pe un colț de carnet, Noica se întreba:

“Poate construi Dumnezeu un bolovan atât de greu, încât să nu-l poată ridica?” Un gând “lăturiș” (termenul îi aparține), la care cine s-ar gândi? Indemolabilă idee! Un italian grozav le spunea lui Eliade, Țuțea și Cioran: “Luați separat sunteți minunați, împreună sunteți o nenorocire!”.

În sensul constructiv al ideii. Erau uniți pentru că se certau. Și nu o dată. Practicau polemicile cordiale. Mințile scânteiază atunci când se ciocnește cremenea de amnar. Nimeni și nimic n-ar fi alterat prietenia dintre Țuțea și Cioran. Aflați la mii de kilometri unul de celălalt. Primul într-o modestă garsonieră de lângă Cișmigiu, al doilea, a cărui modestie transcende prin concluzia: “…n-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, aflat în metropola de pe malurile Senei. Sunt convins că ar fi schimbat unghiuri de abordare personală și dacă ar fi trăit în constelații despărțite de mulți ani lumină.

Marile spirite se caută și se atrag mulțumită unor forțe necunoscute omului obișnuit. De există un corespondent, un numitor comun al felului de a scrie și de a gândi între Emil Cioran și franțuzitul Eugene Ionesco, acela este obsesia morții. De la moartea ideilor și a limbajului, la cea neînțeleasă și inacceptabilă a individului. O forță motrice ce conduce la singurătate, izolare, vacuitate. Pentru că despre Mircea Eliade am scris de curând, mă îndrept către alt Cezar, pentru a-i da ce i se cuvine – Nae Ionescu. El i-a avut ca studenți pe Noica, Eliade și Mihail Sebastian. Avea o influență covârșitoare, vecină cu magia hipnotică, asupra celor care au avut norocul de a-l avea profesor de filosofie. O altă personalitate de prim rang a gândirii românești, Mircea Vulcănescu, spunea despre directorul ziarului “Cuvântul” că la cursurile lui Nae Ionescu n-aveai nicio șansă de a rămâne neutru.

Scriam la început că în vremurile ce vor urma este aproape imposibil să mai avem în această țară atâta concentrație de neuroni excepționali în scrinul filosofiei naționale. Pentru simplul motiv că ducem și acceptăm o politică sub posibilitățile neamului, iar nemulțumirea este primul pas către progress al unei națiuni. Insatisfacția e vizibilă și se simte. Pasul înainte mai are de așteptat. Până atunci, “muzicienii” noștri menționați în rândurile pe care le-am așternut, și-au interpretat partiturile cunoașterii la cel mai înalt nivel posibil, apoi au intrat în Pantheonul umanității. Acolo unde îi așteptau Platon, Seneca, Thomas d Aquino, Kant, Schopenhauer, Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Confucius și mulți alții.