EXCLUSIV

Cum a început, de fapt, bătălia de la Universitate din 13 iunie 1990. Reporterul Impact.ro a fost martor la evenimentul crucial al zilei

Cristian Botez 13.06.2022, 19:40
Cum a început, de fapt, bătălia de la Universitate din 13 iunie 1990. Reporterul Impact.ro a fost martor la evenimentul crucial al zilei

Trecuseră 53 de zile de când fusese declanșată Golaniada, cea mai lungă și cea mai frumoasă manifestație anticomunistă a vremii, după un sfârșit de deceniu care aruncase în aer blocul comunist din Estul Europei, și odată cu el, ideologia care târâse popultațiile țărilor grupate sub tutela Tratatului de la Varșovia, sub comanda URSS, în sărăcie, într-o viață cu libertăți și drepturi îngrădite. Manifestanții anticomuniști ocupaseră Piața Universității, de fapt tot spațiul din fața Teatrului Național și a Hotelului Intercontinental, până la zidurile Universității și Institutului de Arhitectură, începând cu 20 mai, ziua în care Ion Iliescu fusese ales președintele țării cu o majoritate zdrobitoare, Bulevardul Nicolae Bălcescu a fost blocat zi și noapte, întreaga această perioadă.

51 de zile în zona liberă de comunism

Subsemnatul reporterul Impact.ro, semnatarul acestei relatări, pe atunci, în vârstă de 24 de ani, tehnician la întreprinderea Energomontaj, participant și la revoluția din decembrie 1989, am stat atunci, zi și noapte, mai puțin orele de serviciu și cele câteva în trecere pe acasă, non stop în piață. 51 de zile din 53, perioadă în care am asistat la tot ce s-a petrecut în ceea ce avea să fie supranumită ”zonă liberă de comunism” sau „kilometrul 0 al democrației”. Toate acele zile în care manifestanții, în număr variabil, de la câteva sute la zeci de mii, fluctuații firești, au scandat împotriva noii puteri pe care o acuzau de confiscare a revoluției, ținta principală fiind Ion Iliescu, fost nomenclaturist impus de factori neștiuți, atunci, în fruntea țării.

Au fost zile și nopți în care s-a scandat împotriva Comunismului și Securității, din ce în ce mai clar, încă de atunci, neînvinse. ”Jos Iliescu!” și ”Jos Comunismul!”, scandări strigăte din pieptul a  zeci de mii de oameni, tineri, adulți, oameni în vârstă, femei și bărbați deopotrivă, copii de 10-14 ani și adolescenți, elevi, studenți, profesori, intelectuali, oameni de cultură, muncitori, categorii din cele mai diverse al societății civile care simțeau tot mai acut că deveneau victime ale unul complot pus la cale și în deja în desfășurare, de eșalonul doi al nomenclaturii comuniste, ca și de securiștii care începuseră să-și facă simțită implicarea în noile structuri statale. Și cu Imnul Golanilor, compus de cel care a fost pe acest pământ Cristian Pațurcă, trubadurul anticomunist, cântat de mii și mii de ori, devenind o emblemă a luptei anticomuniste din România.

Represiunea de la crăpatul zilei

Acesta era contextul, în rezumat, a ceea ce am trăita a ceea ce s-a petrecut atunci în Piața Universității. Toate cele trăite atunci sunt ca și și trăite mai dăunăzi, inclusiv cu ultimele zece zile, când semnalele unei intervenții în forță ale puterii prindeau tot mai mult contur. Începând cu acele invective și remarci ale președintelui Ion Iliescu, cel care i-a numit pe manifestanți „golani”, insultă transformată, în România și în lume, în renume și motiv de mândrie și recunoaștere a luptei împotriva comunismului, până la șicanele făcute de Televiziunea Română Liberă, titulatura momentului a postului tv național. Manifestanții se împuținaseră de la o zi la alta. Apăruseră semnele deznădejdii și ale resemnării. Oamenii, tocați non stop de propaganda neocomunistă, prin uneltele noii puteri, abandonaseră piața. Mai rămăseseră idealiștii incurabili, ultimii mohicani, ei și corturile lor instalate pe peluza din fața Teatrului Național.

Atunci s-a dat comanda represiunii. La crăpatul zorilor pe 13 iunie, ministrul de Interne de atunci, Mihai Chițac a dat ordin trupelor de intervenție, celebrilor scutieri cu căști albe, care fuseseră desfășurați în dispozitiv și în timpul Revoluției, sub patronajul Miliției comuniste, aduși de autobuze ale Mai au invadat Piața Universității spulberând tot ce are acolo. Corturi, manifestanți. Absolut totul. Cei care nu au reușit să fugă și să se pună la adăpost au fost înhățați, bătuți, cu bastoanele cu cu bocancii, fiind aruncați în dubele forțelor de represiune.
Au fost aduși apoi lucrătorii ai Salubrizării care au strâns tot ce se putea strânge, gunoaie, corturile făcute bucăți, pancartele, afișele cu mesaje anticomuniste. În mai puțin de trei ore s-a ales praful de Golaniadă.

Explozie in fata cladirii Politiei Capitalei in iunie 1990
Explozie in fata cladirii Politiei Capitalei in iunie 1990 (foto Nic Hanu)

Regruparea manifestanților

Acțiunea Poliției lui Chițac, în fapt, tot Miliție, a fost anunțată cu surle și trâmbițe pe postul național de televiziune, singurul, pe atunci, ca o victorie. Goarnele televiziunii, foști securiști după cum bine se știa, au făcut anunțul cu vădită satisfacție personală, dar și ca să facă pe plac noilor stăpâni. Anunțul a fost însă cu două tăișuri. Vestea s-a propagat cu repeziciune și toți vechii manifestanți, dar și alți zeci, sute și mii de susținători, până atunci, mai puțin fervenți, au porni spre piața Universității.

Am aflat despre acțiunea în forță a trupelor de represiune în momentul în care mă aflam la serviciu, la Energomontaj, unde eram angajat ca funcționar tehnician. Împreună cu inginerul Cristian Galai, colegul meu, ceva mai mare, camarad cu mine la revoluție, am luat metroul de la stația Sălăjan (n.r. actuala Nicolae Grigorescu) și am ieșit la suprafață, exact ca în decembrie 1989, la Universitate, pe la scările de la Teatrul Național. Piața fusese din nou umplută de manifestanți, ca în toate cele 52 de zile precedente. Doar că, acum, erau și sute de scutieri, polițiști în uniformă dar și foarte mulți civili a căror apartenență nu era deloc greu de ghicit. Securiști sau angajați ai Ministerului de Interne.

Se reaprinsese revolta. Ne-am regăsit mai toți cei care stătusem și scandasem în piața aproape două luni de zile. Pentru mine era confirmarea faptului că fusesem mințiți, că Revoluția fusese confiscată de neocomuniști, de Securitate. De Ion Iliescu, inamicul nostru numărul unu, exponentul vechii camarile a lui Nicolae Ceaușescu.

Momentele Revoluției retrăite pe 13 iunie

Parcă trăiam din nou momentele revoluției. Nu știam cum să ne organizăm, nu aveam telefoane mobile, atunci, ne căutam din priviri, ne strigam, ne îndemnam să mergem ba colo, ba dincolo. Mulțimea s-a organizat spontan sau conjunctural în mai mult grupuri. Nucleul principal s-a dus pe strada Eforie, mai jos, pe Bulevardul fost 6 Martie, apoi stângă, în dreptul Cercului militar, până în fața sediului Poliției Capitalei. Acolo au fost cele mai sângeroase evenimente din acea zi. S-au aruncat sticle incendiare tip Molotov spre și în clădire. Nici acum nu se știe cine a aruncat. Dacă au fost manifestanți sau diversioniști din Securitate sau Poliție. De la ferestrele clădirii gri s-a tras în manifestanți. Au fost împușcați, după una din statistici, incerte și acum, șase manifestanți. Câțiva au murit.

Eu m-am alăturat unui grup mare care se retrăsese prin spatele clădirii Facultății de Arhitectură. În mod reflex, am refăcut traseul din 21 decembrie 1989, pe care l-am făcut în jurul orei 13.30, înainte de a forma unicul, Nucleu de la Inter, format din cei 2000 de revoluționari autentici, alături de cei dinspre Piața Romană, blocați în dreptul Sălii Dalles, unde au fost uciși de un TAB și împușcați 13 tineri.
În jurul orei 14.00, puțin peste, mă aflam, cu frații mei manifestanți, pe strada Academiei, în dreptul micuței biserici de lângă Arhitectură și a Pasajului Englez. Abia mai târziu aveam să ne dăm seama că acolo scutieri, comandați de superiorii lor și de securiști, ar fi putut organiza ambuscada perfectă. Acolo am fi putut fi strânși ca într-o menghină, fără scăpare. Singura noastră șansă era să luptăm. La modul cel mai concret. Noi cu mâinile goale, ei, protejați de căști și scuturi, cu bastoane în mâini și bocanci în picioare, și cu arme, unii dintre ei, la centură.

Palma care a spulberat o vitrină și a declanșat lupta

Până atunci nu avusese, din ceea ce știam eu din acel loc, nicio confruntare fizică. Nu știam ce se întâmplă pe Eforie. Abia peste câteva ore aveam să aflu toate grozăviile. La un moment dat, situația pe Academiei stătea în felul următor. Noi avansaserăm până aproape de Hotel Negoiu, care era pe colțul străzii 13 septembrie, atunci, acum, Ion Câmpineanu, cea care duce spre bulevard, spre Inter. În fața noastră câteva zeci de scutieri în poziție de luptă. Era, cam în rândul al cincilea al grupului, când am văzut un tip, un tânăr de douăzeci și ceva de ani, pe trotuar, lângă o frizerie. Aproape de colțul stâng, pe unde puteai să ieși spre Calea Victoriei. Ca într-un film, am văzut, și îmi amintesc perfect acele clipe, filmate cu încetinitorul parcă, cum, pe neanunțate, a lovit cu podul palmei vitrina, fix în mijlocul ei. Era un geam de trei metri pe trei, dintr-o singură bucată,geamul s-a spart instantaneu provocând un zgomot asurzitor. Atunci nu am realizat, dar mai târziu, revăzând cu ochii minții moment, am realizat că a fost o lovitură profesionistă, ca a unui karatist care lovește din scurt și își retrage rapid, cu viteza unei cobre regale mâna, fără a fi lovit de bucățile de geam în cădere.

Baricade Piata Universitatii (foto Nic Hanu)

A fost un moment psihologic determinant. Zgomotul și țipetele de spaimă ale celor din imediata apropiere au declanșat iureșul. Manifestanți și scutieri, deopotriv, ca mușcați de viperă, s-au năpustit unii împotriva celorlalți ei loveau cu bastoanele, noi cu pumnii și picioarele. Scuturile îi apărau. În nici două minute s-au smuls bucăți din pavaj. Cerul, dintr-o dată, a fost acoperit de pietre, păsări fără aripi care fluturau pe deasupra capetelor, ca apoi să cadă în cap, să izbească vreo mână, un spate, fața cuiva. A urmat o succesiune de atacuri și de contraatacuri pe o stradă, într-un perimetru limitat, cu lățime variabilă de la șase la zece metri. Când ne avântam noi, manifestanții spre scutieri, ei, tineri ca și joi, cu instincte aidoma de conservare, cu frici și spaime aproape la fel, mânați doar de ordine și nu din convingere, se retrăgeau tropăind cu bocancii pe asfalt. Fugeau spre zona fântânii de la Universitate.

Atacuri și contraatacuri. A doua zi veneau minerii „să facă ordine”

Apoi, la rândul lor, mânați de ordine și răcnetele comandanților, bătând ca soldații legiunilor romane, cu bastoanele în scuturi, fugeau soldățește către noi, cu evidenta dorință de a ne ologi. Fugeam, atunci, cu mâinile împreunate pe cap, pe ceafă, ca să mă feresc, eu și ceilalți, ca și mine, de vreo piatră aruncată de scutieri. Căci începuseră și ei să arunce, dându-și seama ca își pot precupeții efortul stând mai pe loc, și aruncând cu proiectilele. Pietrele, adică, pe care, în funcție de cum se desfășura lupta, intrau pe rând în posesia uneia sau celeilalte părți combatante. Cu greu îmi amintesc cât a durat această alergătură soldată cu cucuie, vânătăi, fețe zdrelite și sânge scurs pe fețe.

Între timp, cu greu îmi mai amintesc la ce oră, a fost incendiat autobuzul MAI de lângă fântână. Manevră, dovedită mai târziu a comandanților trupelor de represiune și a Securității de a declanșa, a doua zi, cea mai neagră faptă comisă de putere împotriva poporului. Desigur, după acțiunea Securității ceaușiște, a Miliției, și Armatei din decembrie 1989. A doua zi, pe 14 iunie, aveam să fiu martorul invaziei minerilor din valea Jiului, victime și ei ai propagandei neocomuniste, a lui Ion Iliescu personal, care i-a chemat la București să-i spulbere pe „legionari”. Adică pe noi. Golanii din Piața Universității.

Urmăriți Impact.ro și pe