:format(webp):quality(90)/https://www.impact.ro/wp-content/uploads/2020/11/Diego-Maradona-editorial-1024x577.jpg)
Mocăită pe tastatură, încerc să leg două idei, dar dintr-o dată cuvintele mi se împrăștie și mi se par mult prea vulgare. Ce naiba să mai scriu și eu despre Maradona? Ce aș mai putea să scriu? E plin online-ul de ferpare, de ode, de omagii și amintiri ale unor inși care dacă de-abia au văzut în viața lor două execuții sau l-au văzut pe El Pibe în acțiune doar în vreo reclamă, dar plânge inima-n ei, fiindcă nah, e în trending.
Colcăie rețelele de socializare de poze scoase de la naftalină cu Diego pe după gât, sunt ziarele pline de evocări, de duioase povestioare cu patină specială, șterse un pic de praf, povestioare culese din locații și locuri speciale în care anume jurnalist a avut privilegiul să se afle la un moment dat cu jobul…
Și mă pocnește brusc ceva în moalele capului. Mă holbez la monitor și stau așa minute bune, cu un mare nod în gât. Nu am nimic. Nici poză, nici poveste cu Diego. Nu m-am întâlnit cu el niciodată, n-am respirat același aer. Mă uit în gol și aud, așa, cumva de undeva, estompat, un glas. O voce. ”Mami, de ce ai apă-n ochi?”. Mă scutur și mi se schimbă instantaneu frecvența.
Sunt dintr-o dată în 1986. Și e în fața mea un ecran mare, alb-negru, cu ceva purici și cu sonor bruiat. Abia, abia dacă înțelegi ceva, nici numele fotbaliștilor nu sună prea familiar pentru că, nu-i așa?, în limba bulgară, accentul cade diferit. Doar Maradona se pronunță la fel în toate limbile pământului.
Pe el, mic, rotofei, cu chica aia pe spate, negricios, urâțel, îl rețin. Pe lângă șarjele ca niște opere de artă, Diego are ceva anume. Un soi de golănie genială cu care ”butoiașul atomic” îl face să pară ridicol pe bătrânul Shilton din poarta englezilor, are un fel de nebunie smecherească, dar suficient de simpatică, încât să-mi ia mințile. Când i se întâmplă asta unei fetițe în vârstă de 11 ani, v-o spun eu, e pentru totdeauna.
Mda. Mă întorc din nou la ziua asta și la acest imbecil de 2020. Și mai citesc, mă mai gândesc. N-am nimic, în afară de emoțiile de copil care deschide ochii în fotbal direct pe cel mai bun fotbalist care a existat și va exista vreodată pe Terra. Dar totuși, ce noroc pe lumea asta, dacă e să mă gândesc mai bine…
Îmi dau seama că am de fapt tot de la Maradona. Că Diego mi-a oferit mult mai mult decât prilejul de a face un reportaj, o poză sau un amărât de editorial, acum, la moartea lui. Mi-a oferit plăcerea de a-l putea privi în timp real în toată splendoarea, în apogeul lui de Dios al fotbalului pe pământ. Și pe unde a driblat Maradona, din dragoste pentru el, am luat-o eu decenii mai târziu cu pixul.
