Trei explicații pentru care Volodimir Zelenski și Putin au fost judecați altfel. Ce nu au înțeles observatorii internaționali

Există în artă, mai ales în teatru, un moment de recunoaștere în care un personaj dintr-o piesă își înțelege în sfârșit situația și cine este, de fapt, cu adevărat. De pildă, cardinalul Wolsey din piesa lui Shakespeare, Henric al VIII-lea, își dă seama că „s-a aventurat atâția ani într-o mare de glorie, dar cu mult dincolo de statura mea”. Sau, Richard al II-lea, cel care spune: „Am pierdut timpul, iar acum mă irosește el”. Astfel de revelații apar și în războaie, așa cum se întâmplă acum, în timpul invadării Ucrainei de către Rusia.

De ce sunt judecați Putin și Zelenski?

Surprizele vin rapid și în forță. Vladimir Putin s-a dorit un maestru al șahului, dar s-a dovedit un om instabil și grandoman. Puternic într-un mod autodistructiv. În locul unei strategii de atac etapizate, cu ajutorul căreia, eventual, s-ar fi putut măsura altfel cu forța evidentă a blocului politico-militar NATO, a lansat o invazie masivă ceea ce a determinat izolarea țării sale.

Pe mai toate planurile. Lucru de neimaginat înaintea începerii ostilităților. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski ar fi trebuit să prevadă iminența unei cotropiri, deși se dovedește un inspirat lider de război. Atât în țara pe care și-o apără eroic, cât și pe plan diplomatic.

Armata rusă, dotată cu arme noi și îmbătată de succesele exagerat afișate propagandistic din Georgia, Crimeea, Siria, s-a dovedit a fi una mediocră, compusă majoritar din tineri de 18 și 19 ani debusolați, incapabili să-și protejeze liniile de aprovizionare și vizibil incompetenți într-un conflict deschis cu arme combinate la nivel tactic.

Generalul Valery Gerasimov, șeful Statului Major, care a servit timp de un deceniu la nivel înalt, a fost mult timp tratat cu respect în Occident ca un strateg important al războiului hibrid modern.

Cu toate acestea, el s-a trezit într-o conflagrație pe domeniul informației în care victoriile au fost de partea agențiilor occidentale. Acestea au prevăzut cu exactitate fiecare mișcare a militarilor Federației Ruse, iar efectele nu s-au lăsat așteptate.

Țările asiatice, inclusiv Taiwan, Australia, Japonia și chiar Kenya africană li s-au alăturat. Împreună au lansat un demers viral de denunţare a invaziei ruse.

Statele europene, la început surprinse sau tributare intereselor economice, au dat dovada unei puteri de voință remarcabilă: suedezii expediază mii de rachete antitanc în Ucraina, în timp ce Germania, cândva pacifistă din motive comerciale cu Rusia, anunța  anularea conductei Nord Stream 2 și înarmarea Ucrainei cu echivalentul unui propriu buget dublu anual.

Mai presus de toate, Statele Unite, sub conducerea unui președinte presupus slab și confuz, a cărui echipă a greșit cândva retragerea trupelor sale din Afganistan.

Nu ar trebui să-i fie dată atât de multă amploare acelei surprinderi inițiale. Așa cum a remarcat Henry Adams în acidele sale memorii despre Războiul Civil: „În toate marile urgențe, de obicei, toată lumea greșea mai mult sau mai puțin”.

Chiar și așa, aceste judecăți eronate merită analizate. De ce atât de mulți observatori foarte inteligenți și educați de înaltă măsură au greșit atât de mult că s-a deteriorat atât fizic, cât și – așa cum se vede în discursurile sale divagante și frământate- mental.

Se profilează trei explicații

Una are de-a face cu personalități și personaje. Comportamentul lui Putin i-a șocat pe mulți oameni, deoarece au preluat imaginea lui de mare maestru al manevrelor politice complicate, care presupune viziuni intenționale, pricepere și viclenie.

O judecată mai exactă ar suna astfel: acesta este un dictator în vârstă, care după 20 de ani de putere absolută nu s-a lovit de vreo opoziție; este paranoic, disprețuitor și brutal; s-a izolat fizic de mulți oameni, în special în ultimii doi ani și s-a înconjurat de lași. Însă, cel mai important aspect este acela.

Unii observatori au descris puterea personalității într-un mod diferit, datorită credinței în cauzele și forțele structural-ceea ce înseamnă „realism”, dar care poate fi la fel de bine, adeseori, extrem de nerealist. Personalitatea președintelui ucrainean a făcut toată diferența.

Volodimir Zelenski este un erou. Inițial reticent, nesigur, însă un temerar si bun patriot. „Vine ceasul, vine omul”, spune o vorbă sau omul potrivit la locul potrivit. Și așa a fost. O a doua explicație este mai restrânsă. Ea se referă la concentrarea analiștilor militari asupra tehnologiei în detrimentul elementului uman în război.

Din nou, mai puțină teorie a relațiilor internaționale și mai mult pragmatism Carl von Clausewitz ar fi însemnat un real umăr de ajutor.

Învățăturile lui Carl von Clausewitz din clasica lucrare „Despre război” sunt la fel de adevărate astăzi, deși au fost acum două secole: „Războiul este un concurs de voințe; este imprevizibil; este domeniul accidentului și al contingenței; nimic nu merge conform planului, iar evenimentele sunt înăbușite într-o ceață creată de dezinformare și teamă.

Fervoarea patriotică, ura față de invadator și cunoașterea locului, a căminului cântăresc foarte mult”. În cazul Ucrainei, aceste ipoteze nu mai trebuie demonstrate.

În cele din urmă, un soi de pesimism democratic din ultimele două decenii a estompat pentru mulți puterea extraordinară a libertății și rezistența înnăscută a țărilor și instituțiilor liberal-democratice. Și aici, marile simplități sunt evidente. Armata și serviciile ruse de informații sunt neîntrecute în a minți.

Dar acea armă a informării publice, o parte verificată a istoriei, ar fi jucat un rol deosebit în cele peste trei luni de sângeroase confruntări: BBC în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Radio Europa Liberă, Vocea Americii și Radio Libertatea mai târziu au fost puternice pentru că spuneau adevărul. O cultură a minciunii este corozivă, generând cinism și în cele din urmă îndoială de sine.

Adevărul nu este doar o calitate puternică, ci este deschis tuturor, de unde și afirmația lui Vaclav Havel că: „Modalitatea de a rezista tiraniei este să trăiești în adevăr”.

Poporul Ucrainei suferă îngrozitor lovit de rachetele și obuzele rusești. Probabil că va mai avea de suferit. Zelenski a avut dreptate atunci când le-a spus liderilor europeni că oamenii din țara lui luptă nu numai pentru valorile și drepturile ucrainene, ci și pentru valorile și drepturile europene, adică, acelea liberal-democratice.

Acest război este o catastrofă umanitară pentru Ucraina, iar poporului ei i se datorează o recunoștință profundă, ce ar trebui răsplătită sub orice formă de ajutor, începând cu asistența militară.

Gravele pierderi ale Ucrainei oferă lumii încredere în convingerile fundamentale care nu dispăruseră, ci mai degrabă erau latente. Trăim într-unul dintre momentele în care neprevăzut și uimitor balamaua istoriei scârțâie și se mișcă dureros.

Acesta este un spectacol trist, o dramă. Lumea liberă se vede nevoită să mai ia o lecție pe tema realismului și speranței. Se impune cu prioritate. (sursa: theconversation.com)