22:24
Cum ar fi să vezi lumea cu susul în jos, răsturnată, la propriu? Ori să o percepi invers, totul reflectându-se ca-n oglindă. Un studiu recent a readus la lumină cazul unui bărbat care a scăpat cu viață după ce a fost împușcat în 1938, în timpul Războiului Civil din Spania. Doar că, după aceea, persoana respectivă a început să vadă lumea invers decât în mod normal.
Un studiu recent publicat în revista Neurologia a readus în discuție cazul straniu al unui bărbat cu cea mai ciudată anomalie a creierului. Persoana respectivă, denumită Pacientul M, a fost împușcată în cap în 1938, dar a scăpat cu viață. Doar că, după aceea, a început să perceapă lumea într-un mod răsturnat.
Oamenii și obiectele îi apăreau acestuia în partea inversă celei în care se aflau, de fapt, lucru ce s-a extins și la simțul auzului și cel tactil.
Bărbatul putea să citească scrisori și numere scrise atât normal cât și invers, fără ca creierul său să facă distincția între ele.
Lumea înconjurătoare era percepută de către Pacientul M răsturnată, astfel încât putea vedea, de exemplu, oameni ce coborau înapoi, în jos, în vreme ce, de fapt, ei urcau pe o schelă. De asemenea, bărbatul putea vedea cât e ora la ceasul de la mână din orice unghi l-ar fi privit.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]
Bizarele simptome erau însoțite de altele, la fel de ciudate: vedea culorile separate de obiectele pe care, de fapt, erau, lucrurile puteau să-i apară și triplate și, totodată, se confrunta uneori și cu „orbirea culorilor”, incapacitatea de a le mai distinge.
Chiar și în această situație, rapoartele despre Pacientul M au arătat că a înfruntat această stranie percepție cu mult calm. Situația sa a fost studiată timp de aproape 50 de ani de către expertul spaniol în neuroștiințe. Justo Gonzalo, iar analizele sale au dus la o importantă schimbare a felului în care privim creierul uman.
În perioada anilor 1940, Gonzalo a avansat ideea că creierul nu este o „colecție” de secțiuni diferite, ci, de fapt, funcțiile sale sunt distribuite în mod variat pe cuprinsul întregului organ, o ideea ce era contrară celor oficiale de la acea dată.
„Creierul era văzut ca o adunare de mici cutiuțe. Când lezezi una dintre ele, se naște o problemă concretă. Pentru Dr. Gonzalo, teoria modulară nu putea explica ceea ce se întâmpla cu Pacientul M, așa că a început să lucreze la propria teorie despre dinamica creierului, rupându-se de viziunea aflată „la putere” despre funcționarea acestuia”, a spus, pentru El Pais, neuropsihologul Alberto Garcia Molina, de la Institutul Guttmann, din Spania
În cazul rănilor de tipul celor duferite de Pacientull M, dar și în alte cazuri, Gonzalo a făcut supoziția că efectele resimțite de acesta depind de mărimea și poziționarea leziunii.
Gonzalo a identificat trei sindroame: central (tulburări ale mai multor simțuri), paracentral (ca centrale, dar cu efecte care nu sunt distribuite uniform) și marginal (care afectează căile cerebrale pentru anumite simțuri).
Astfel, un singur caz de lezare a creierului a adus mai multe informații despre funcționarea acestuia decât secole de alte observații, fiind și astăzi la baza studiilor clinice din domeniu.
