15:33
Geo Costiniu s-a stins din viață în toamna lui 2013, în mizerie, într-o stare fizică deplorabilă. Așadar, se împlinesc, anul acesta, zece ani de la dispariția sa.
Alcoolic cronic, actorul, care în tinerețe și în vremurile sale bune fusese adorat de femei și adolescente, căzuse în viciul crunt al băuturii, stare care se agravase de la an la an, mai ales după ce, începând cu anul 1995 nu mai fusese căutat de nimeni din cinematografie. Angajat la Teatrului Odeon, căzuse în dizgrația directoarei de atunci, actrița Dorina Vișan. Aceasta îi reproșa tot timpul că, din cauza bețiilor, întârzia mereu la repetiții, iar în spectacole începuse să uite replicile. Văzând că actorul nu-și revine din starea de degradare în care se afundase, nu l-a mai chemat să joace, dești rămăsese angajat al teatrului.
Retras în apartamentul său din Drumul Taberei, situat pe fosta stradă Compozitorilor, peste drum de Restaurantul Drumețul, pe atunci o relicvă comunistă a rețelei de alimentație publică, Geo Costiniu avea o singură preocupare cotidiană. Să bea. În cantități uriașe. Și, dacă ani de zile, se rezumase doar la șprițuri de vin alb, în ultimii de ani de viață bea „marinărește”. Bere, laolaltă cu vodcă în cantități uriașe. Consumul de alcool a dus, de altfel la îmbolnăvirea sa, a ficatului și rinichilor, fapt ce i-a adus, în cele din urmă, moartea.
Spre sfârșitul anilor 2000, într-o zi de toamnă, subsemnatul, semnatar al acestui articol, pe atunci jurnalist la un cotidian central, „România liberă”, l-am văzut pe Geo Costiniu prin zonă, mergând clătinat pe aleile de pe lângă blocul său. L-am abordat cu naturalețe și l-am întrebat dacă îmi acorda un interviu. A părut surprins pe moment, dar apoi, însuflețit probabil de amintiri vechi, din vremea în care juca, și teatru și în filme, din vremurile în care era aplaudat, adulat și iubit, atrăgând atenția reprezentantelor sexului frumos, s-a arătat interesat de propunere.
Geo Costiniu fusese un bărbat frumos, cu un farmec aparte, care avea ceva din aerul marelui actor francez Alain Delon. Așa și era supranumit, de altfel. „Alain Delon al României”. Și-a dat acordul pentru interviu și am și stabilit, atunci, pe loc, ziua și locul în care să ne întâlnim.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Până la momentul convenit pentru interviu, am făcut o documentare minuțioasă despre viața sa și despre activitatea sa trecută, de actor de teatru și de film, aspecte pe care le și menționez aici. Geo Costiniu se născuse pe 23 aprilie 1950, în București. Și, iată, că peste mai puțin de o lună de la publicarea acestui interviu, acum, actorul ar fi împlinit 73 de ani. A absolvit IATC, promoţia 1973, avându-i ca profesori pe Dem Rădulescu şi pe Octavian Cotescu.
Debutul pe „scândură”, pe scenă, și l-a făcut, chiar din timpul facultății, la Teatrul „Bulandra”, într-un spectacol, regizat de marele Liviu Ciulei. După absolvire, a fost repartizat la Teatrul Naţional din Iaşi, iar în 1974 s-a transferat la Teatrul „Giulești”, cum se numea atunci, actualul „Odeon”. La „Odeon” a fost angajat până când a murit, dar nu mai era distribuit în spectacole.
În cinematografie, și-a făcut debutul în cinematografie cu rolul principal în filmul polițist TV „Haina de piele”, in care parteneră i-a fost Ana Szeles. Au urmat, de-a lungul vremii, alte 36 de producții, printre care memorabilul „Septembrie”, alături de Anda Onesa, „Ora zero”, „Ciocolată cu alune”, dar și coproducția internațională „Mirii anului II”, în care au jucat Jean Paul Belmondo, Marlene Jobert și Laura Antonelli.
Avea deja, însă, vechime în branșă. Debutase la numai opt ani în studiourile televiziunii, vârstă de la care a devenit un obișnuit al pieselor TV sau al scheciurilor. La 11 ani câștiga mai mulți bani decât tatăl său, care era arhitect. „Mie nu puteau să-mi spună părinții ca dacă nu sunt cuminte nu îmi iau bicicletă. Îmi cumpăram singur”, i-a spus Geo Costiniu reporterului. Extrem de sensibil la frumusețea femeilor, se îndrăgostea des, iar cinci din aceste povești de iubire s-au finalizat cu tot atâtea căsnicii.
Reproduc, în continuare, in memoriam, segmente semnificative din interviul, din conversația pe care am avut-o cu Geo Costiniu, în acel loc. Dat fiind faptul că eram vecini, despărțindu-ne doar patru blocuri, ne-am întâlnit într-o duminică liniștită și caldă de septembrie, la o masă de pe o terasă din complexul comercial „Drumețul”, „la Tudor, după cum i se spunea, după numele barmanului. Sincer, mă temeam să nu vină la întâlnire într-o stare euforică, fapt ce ar fi putut îngreuna comunicarea, dar actorul și-a făcut apariția impecabil, îmbrăcat curat, în blugi și cu o cămașă în carouri, proaspăt bărbierit și cu o șapcă albă pe cap.
„Ce bei”, mă întreabă, eu zic o bere, iar el comandă la fel, dar îi aruncă rapid ospătarului „maestre, și o vodcă, știi tu!”. Și îi face cu ochiul complice. „Știi tu”, era o sondă cu 200 de vodcă. Din acel moment, discuția a mers ca unsă. „Telenovele? Nu mă văd un Don Alonso sau Miguel”
Reporter: Ce diferență este între teatrul jucat înainte de ’89 și cel de azi? (reamintesc că era vorba de sfârșitul anilor 2000).
Geo Costiniu: Este o fractură! Toți regizorii (și regizoarele) apăruți mai nou pe firmament se bat între ei, e o luptă, fiecare să fie mai nou, mai modern, sa arate ceva nemaivăzut. Chestia asta cu modernismul a fost în Occident în urma cu 20 de ani. Noul stil nu este deloc benefic pentru actori.
R: Telenovele, sitcomuri, reclame. Și o nouă categorie de actori. Comentați?
Geo Costiniu: Hm, telenovelele… Le-am înjurat și de asta nu as juca in ele. Sigur, mi-aș dori, dat fiind partea pecuniară. Nu mă văd însă un Don Alonso, Miguel sau mai știu eu ce… Sitcomurile românești? Nu comentez. M-am uitat odată la un episod, nu mă întreba din ce serial, și mi-a ajuns. În privința reclamelor, dacă sunt bune, n-am nimic împotrivă. Și chiar am făcut, acum câțiva ani, o reclamă la niște burgeri. Era un mare fast-food în Piața Dorobanților. În spot, eram cowboy. Juca și Adrian Ștefănescu. Dădeam buzna, călare, în prăvălie și îi jefuiam de burgeri. Aș face reclame pentru electronice, dar le-aș refuza pe cele pentru „măsline și dude”. Iar la detergenți o las pe Magda Catone. E mama lor!
R: Cu cine, dintre regizori, ați lucrat cel mai bine?
Geo Costiniu: Cel mai bine m-am înțeles cu Timotei Ursu. El a făcut, în 1977, „Septembrie”… În teatru sunt mai mulți. Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Dinu Cernescu. Dintre actori, m-am înțeles foarte bine, pe „scândură”, cu Sebastian Papaiani. In film, cu Rodica Mandache. Deși, altfel, nu prea eram pe aceeași frecvență. Iar la TV, de departe, cu Rodica Bitănescu și marele Dem Rădulescu. Mi-a fost profesor…
R: Ce piesă, ce rol și ce replici vă sunt dragi?
Geo Costiniu: Piesă, rol? Ce să alegi dintre atâția copii pe care-i ai? Iar ca replică, o să-ți spun una, pe care nu am rostit-o eu, dar e genială. E a lui Calboreanu (George Calboreanu, 1896-1986, n.r.). Se juca „Apus de soare” la Cluj. Teatrul era în renovare ți în spate fuseseră amenajate niște WC-uri turcești. Într-una din pauze, un boier din figurație a ieșit, ca omul, să-și facă nevoile, dar nu și-a sumes ca lumea haina lungă de boier și s-a întors mânjit. Pe scena puțea ca dracu. Și atunci, Calboreanu, la o scenă în care scotea sabia, a strigat cu vocea lui uriașă: „V-ați cacat pe voi, boieri dumneavoastră!”. A fost delir. S-a tras cortina. Zece minute nu s-a jucat. Publicul era pe jos de râs.
R: Aveți idoli în teatru și cinematografie?
Geo Costiniu: În teatru nu mai am idoli, pentru că, din păcate, au murit. Colea Răutu… Aș fi vrut să mai fi trăit… Dintre cei în viață? Ilarion Ciobanu (Ilarion Ciobanu, 1931-2008, n.r.)… Mă doare situația în care a ajuns. Cine îl mai bagă în seamă? Un mare actor, uitat… Actrițe? Gina Patrichi (Gina Patrichi, 1936-1994, n.r.). Punct.
R: Și din actorii „de afară”?
Geo Costiniu: Al Pacino, De Niro si Belmondo. Pe toți trei i-am cunoscut personal.
R: S-a deschis stagiunea la dosarele Securității. Există actori care au „jucat” pentru Securitate?
Geo Costiniu: Nu știu. Dar am pățit eu o chestie, înainte de ’89. Eram bolnav și mă internasem în spital. Într-o zi, vine un tip la mine, la pat, scoate o legitimație și se prezintă „locotenentul icsulescu”. „Maestre”, îmi spune, „vreți să predați actoria la noi?” Adică la Secu. „Domne”, îi zic, „lasă-mă să mă gândesc până mâine.” Vine individul a doua zi și eu îl întreb: „Auzi, dar îmi dați și grad?” „Da, bineînțeles”, aruncă omul. „Atunci, nu!”, îi spun, și tipul pleacă. Asta a fost tot. Auzi, voia să-i învăț pe ăia teatru, ca să-și joace „piesele” ca lumea!”
Discuția cu Geo Costiniu s-a terminat odată cu ultima picătură de vodcă unui ultim pahar. Ușor nesigur în mers, actorul s-a îndreptat, apoi, spre blocul în care locuia, la nici două sute de metri de terasa unde am stat de vorbă. L-am petrecut cu privirea, ușor îngrijorat, în momentul în care s-a avântat în traversare.
După câteva zile, când a apărut interviul, m-am dus cu câteva exemplare din ziar acasă la el. Nu avea telefon mobil. Sau nu-l purta la el, ca urmare nici nu-i știam numărul de mobil. Stătea la parter, într-un bloc cu indicativul C9, dacă nu mă înșală memoria. I-am bătut cu putere în ușă, soneria fiind defectă. Mi-a deschis după mai multe minute. Arăta deplorabil. Clătinându-se, cu părul răvășit, neras și cu pantalonii uzi de urină. I-am întins ziarele, spunându-i grăbit un „maestre, a apărut interviul”. A luat ziarele, a bâiguit ceva ce putea fi un „mersi” și „salut”, suprapuse. A închis ușa, în schimb, încet. Foarte încet. Și acea închidere, dar asta am realizat mai târziu, a fost ca acel fade în slow motion când se termină un film vechi, alb-negru.
Geo Costiniu avea să mai trăiască câțiva ani, dar starea lui generală, din toate punctele de vedere se degradase de la un an la altul, de la un anotimp la altul, iar mai apoi, în ritm accelerat. Până la plecarea spre neant a actorului.
