Mărturii cu piele de găină de la Institutul Oncologic București. Bolnavii din Zodia Cancerului: „Ce te doare?”. „Totul. Mă doare viața, doamnă” REPORTAJ

Un mai vechi coleg de breaslă a publicat recent, pe o rețea de socializare, o foarte mică poveste, dar profund tulburătoare, despre copiii bolnavi de cancer pe care i-a văzut, în trecere fiind pe-acolo, așteptând să li se facă investigații RMN.

Și asta,  la Institutul Oncologic din București,  unitate medicală, una din cele trei de profil, din toată țara, alături de cele din Iași și Cluj-Napoca, situată pe Șoseaua Fundeni, în aceași curte cu Institutul Clinic Fundeni și cu Institutul pentru Boli Cardio-Vasculare „C.C. Iliescu”.

Apoi, alte colege jurnaliste, apropiate, mi-au semnalat scrierea menționată și mi-au sugerat să fac un reportaj pe această temă. Să faci un documentar jurnalistic despre bolnavii de cancer, indiferent de vârsta acestora, căci boala și lupta cu această maladie, la limita extremă a vieții de cele mai multe ori, nu țin cont în niciun fel de numărul anilor, este la fel ca și cum te-ai încumeta să scrii din interiorul Purgatoriului. Atunci când lucrurile merg cel mai rău acolo.

Peste 50.000 de bolnavi de cancer mor în fiecare an

Și ca să ajungi în zona emoțională a acestui subiect, dar și în cea a laturei științifice, pur medicale, tehnice, financiare și, desigur, administrative, trebuie să îți faci, în prealabil, un serios bagaj statistic.

Cu cifre, seci și reci, cu calcule, algoritmi, structură pe vârstă, cu structuri dictate de gradele de gravitate a bolii, de dificultate a intervențiilor chirurgicale, de medicație. Cifre care, într-o ultimă instanță, duc la bani, la sume imense, la fonduri, la bugete, la decizii administrative.

Impact.ro

Te CRUCEȘTI! Vedetele din România care au fost ÎNȘELATE de parteneri!

Impact.ro

Ce PENSIE are Klaus Iohannis, după 42 de ani de muncă. ȘOC total! Românii au...

La decizii politice. Totul raportat la oameni țintuiți, cel mai adesea, la pat, oameni, semeni ai noștri, ai tuturor, care, cu ochii ațintiți la medici și la asistente, sau cu gândul la ei, se agață cu o mână de marginea patului de spital ori  a celui de acasă, iar cu alta ating peretele translucid care îi desparte de Dincolo.

Și cifrele despre ceea ce înseamnă cancerul în viața omenilor cad, dintr-o data, atunci când dai peste ele, mai ales când te afli într-o zonă de confort existențial, ca niște pietre, ca o ploaie de pietre peste o grădină de flori.

Cifre-pietre care pun florile la pământ, oricum le-ai privi metaforic, cifre-pietre care îți sparg geamurile de după care te simțeai la adăpost de răul existenței.

Și afli dintr-o data că în România mor în fiecare an, așa cum am aflat din statisticile Insititutului Național de Statistică, peste 50.000 de oameni răpuși de una din cele mai invazive și traumatizante boli. Cancerul.

Peste 80 de mii de noi cazuri de cancer în fiecare an

În ziua interviului, așteptându-l pe managerul general al Institutului, dr. Bogdan Tănase, chiar în biroul acestuia, am mai aruncat odată o privire pe datele pe care le-am strâns despre problematică.

Și Institutul Național de Statistică prezintă în modul cel mai sec, ca orice raport golit de trăiri și sentimente, informații la zi, multe dintre ele în raport cu alte țări europene.

„50.902 de români au murit anul trecut de cancer, ceea ce înseamnă o medie de 140 de români zilnic, din cauza diagnosticării în stadiu avansat a bolii. Decesele prin cancer s-au dublat în România din 2009 până anul trecut.

Lipsa programelor de screening și informare sunt cauzele principale ale depistării tardive a cancerului. În anul 2018, ca an de referință, s-au înregistrat 83.461 de noi cazuri de cancer”, potrivit INS.

Dr. Bogdan Tănase, mânuitorul de bugete și bisturiu

Și iată-l intrând în cabinetul spațios și plin de lumină pe dr. Bogdan Tănase, medic chirurg, specializat în chirurgie toracică. Un bărbat de statură medie, cu alură de actor american și ochi albaștri pătruzători, dar o privire oțelită și tăioasă ca a unui bisturiu. Dr. Tănase emană calm, dar și o încordare care, probabil, îl părăsește arareori, și chiar deloc, cu siguranță, atunci când se află în spital.

Tocmai venise din sala de operații. S-a așezat pe marginea unei canapele și m-a întrebat direct „Ce doriți să știți?”. Plin de solicitudine, evident, doctorul impune, transmite însă  un ritm rapid al dialogului.

Prezintă în viteză, la solicitarea reporterului, date generale despre spital, apoi aspecte legate de activitate, în raport inevitabil cu nebunia înregistrată anul trecut, primul an de pandemie, an în care sistemul sanitar românesc aproape că a intrat în colaps.

Și, o spune reporterul, nu doar din cauza contextului pandemic, ci mai ales a deciziilor proaste, unele incredibil de proaste, luate de autorități.

„Sunt doar trei mari unități spitalicești care tratează cancerul în România, probabil că știți deja asta. Noi acoperim o treime din cazurile de cancer din toată țara. Acoperim tot Sudul, Muntenia, Oltenia și zona Dobrogei.

Există discuții pentru înființarea a încă două mari unități cu această specializare, la Craiova și, probabil, la Timișoara”, precizează,  încă de la începutul interviului,  managerul mânuitor de bugete și bisturiu.

„Capacitatea oficială este de 700 de paturi, funcționăm, însă, la 50 la sută. Astea sunt restricțiile impuse din cauza pandemiei”

„Au mă doare” „Ce te doare?” „Totul. Mă doare viața, doamnă!”

Informațiile sunt generaliste. Aparent spuse impersonal. Omul acesta este stâncă. Mă simt în cabinet, eu jurnalist venit să desfacă impenetrabilul informațional, ca izbit de pereți de oțel, stare amplificată de o tăcere aproape palpabilă.

Parcurgând traseul de coridoare din spital, însoțit de o tânără doamnă din stafful dr. Tănase, până la biroul managerului, spațiu impecabil, de o curățenie strălucitoare, am avut senzația că vizitez un loc părăsit, extras din spațiul cotidian.

Ici colo câte un medic, câte o asistentă sau personal de curățenie, cu pași de pluș fiecare ducându-se spre treburile sale. Și tăcerea. Atât. Nici vorbă de rumoarea obișnuită, specifică altor spitale.

Nu strigăte ori chemări cu voce tare, nu zgomot de găleți și mopuri trântite de pereți. Nu vaiete. Doar acea tăcere, aceea tăcere care înfioară. O tăcere vie care trece prin pereții în spatele cărora,  știi că sunt oameni, cei mai mulți întinși în paturi.

Care dorm, ori care privesc cerul pe fereastră, sau cadrul ușii salonului pe care așteaptă să vină doctorul, asistenta, CINEVA care să să-le dea medicamentul, ca să-le regleze perfuzia. Cineva care să le zică o vorbă, poate două, de alinare. Cineva care să le așeze perna. „Au! Mă doare!” „Ce te doare?” „Spatele, doamnă. Mai ridicați puțin perna. Mulțumesc”. „Au! Mă doare!” Iarăși: „Ce te doare?” „Capul, mâna. Sufletul mă doare! Totul! Mă doare viața, doamnă”.

Statul român nu dă bani pentru un PET-CT, un echipament minune

”Principala problemă, cel puțin în ceea ce privește dotările spitalului, necesitățile pe care le avem și care să ne ajute să sporim eficiența în lupta pe care o ducem”, își continua dr. Bogdan Tănase discursul, ”este că nu putem, nu avem buget să achiziționăm un PET-CT. Costă câteva milioane de euro”.

PET-CT-ul, este, am aflat din discuția cu dr. Tănase, un echipament medical cu care se fac investigații non-invazive din cadrul medicinii nucleare care folosește radiotrasori care se injectează intravenos și funcționează ca un analog al glucozei. Dat fiind metabolismul lor ridicat, cele mai multe celule tumorale consumă mai multă glucoză în comparație cu celulele sănătoase.

Astfel, regiunile în care există acumulare crescută de radiotrasor corespund zonelor cu metabolism glucidic crescut, detectând cu înaltă precizie locul celulelor tumorale. Da, pare complicat, dar dr. Tănase insistă asupra subiectului. Și este de înțeles.

De neînțeles este manageriatul Ministerului Sănătății, de neînțeles este modul obtuz al conducerii acestui minister, și nu numai al acelei actuale, ci a tuturor, în succesiunea lor falimentară, incapabile să empatizeze cu nevoile bolnavilor de cancer.

Și, este evident, nu doar în raport cu această categorie de pacienți. În legătură tot cu aceste PET-PC, este demn de menționat faptul că deși combină două metode diagnostice care generează imagini, iradierea este mai scăzută comparativ cu un CT normal, iar substanțele radioactive administrate se elimină relativ repede.

Și încă ceva, expunerea la PET-CT corespunde aproximativ dozei triple a expunerii naturale anuale la care populația europeană este expusă în medie, iar riscul apariției efectelor secundare prin iradiere este neglijabil. Echipamentul, utilizarea acestuia are, însă, două contraindicații. Nu se utilizează în sarcină și perioada de alăptare.

”Câteva milioane de euro costă acest PET-CT”, a spus dr. Tănase. Și cum să nu te apuce revolta, o spune reporterul, când îți amintești de zecile de milioane de euro spulberate în vânt cu achiziționarea a mii de izolete și a zeci de milioane de măști fără nicio valoare mediaclă, nule absolut în mult trâmbițata protejare anti Covid!

Doar 40 de copii cu cancer pot face, anual, radioterapie. Din 5000

Imboldul pentru a realizarea acestui reportaj a fost dat, cum a scris la început, de o mică succesiune de imagini derulate cu încetinitorul, îmi imaginez, prin fața ochilor unui coleg de breaslă care a trecut într-o zi pe la Institutul Oncologic București. Imagini cu câțiva copii care așteptau să intre la cabinetul de investigații RMN.

Ca să vorbești despre copiii bolnavi de cancer îți trebuie o forță sufletească teribilă. Sunt oameni, chiar medici, și nu îi poți acuza de cinism, care spun că un copil de doi ani e doar un copil de doi ani.

Cu puțin bagaj de memorie, cu un trecut scurt prin viață. Că nu se compară cu drama unui adult de 30 de ani, să zicem, care are o copilărie în spate, o adolescență, o evoluție, un prezent, o familie, poate și copii, și un viitor la care a visat continuu.

Nu poți, însă, să slăvești un stejar și să ignori lăstarii și florile din jur. Privirea unui copil bolnav de cancer poate nărui stânci. Dar nu și indiferența mai marilor țării. Care ignoră problemele și din sistem și nevoile cadrului care ar putea spori eficiența luptei  pentru tratarea și vindecarea micuțelor suflete, pentru salvarea acestor încercați copii.

În România, la ora actuală, sunt peste 5000 de copii atinși de cancer, în jur de 500 de noi cazuri înregistrându-se în fiecare an. Mai bine de 1500 din aceștia, cărora li se adaugă alți aproximativ 100, cu diagnostic mai vechi, care au recăderi, au nevoie, an de an, de radioterapie. Și, atenție, în prezent niciun spital din țara noastră nu face radioterapie pentru copii!

Există, în România, o singură clinică particulară care face radioterapie pediatrică, și aceasta putând  să aplice acest tratament doar în cazul a maxim 40 de copii anual. Nu se știe, nici la nivelul auturităților medicale, ce se întîmplă cu ceilalți copii diagnosticați cu cancer și care au această indicație de tratatment.

În mod specific, radioterapia la copii se face numai sub sedare, deoarece în timpul ședinței copilul-pacient trebuie să stea total nemișcat, în așa fel încât să poată fi radiată toată zona vizată. Crunt este faptul că nicio unitate spitalicească din țară nu s-a organizat pentru a putea face această procedură de terapie cu sedare.

Viața, între „cum o da Dumnezeu” și lupta tenace a medicilor

Discuția cu dr. Bogdan Tănase nu a fost atât de lungă pe cât ar fi cerut-o nu atât reporterul, cât subiectul în sine. Chemat, probabil, prin agenda zilei, spre o altă intervenție în sala de operații, dr. Tănase a lăsat în urmă promisiunea unor dezvoltări ulterioare a subiectului, o revenire la dicuție, poate și cu vești bune, legate și de achiziții, dar și de situația generală a pacienților.

În drumul spre ieșire, am trecut, în holul cel mare de la parterul institutului, pe lângă un grup de pacienți în așteptare. La consult sau la tratament ambulatoriu. Cu mâna încleștată pe camera NIKON care, în acea vizită, nu a fost încărcată cu niciun cadru din spital, am fost petrecut cu privirea de toți cei  așezați pe băncile din hol.

Cine eram eu? Un ziarist care a trecut pe-acolo. Ei? Pacienții veniți să-și pună corpul, sănătatea, viața în mâinile „doctorilor de cancer”.

Odată ieșit în soarele alb, în vipia de afară, am mai întors odată capul spre uriașa clădire a Institutului. Ziduri de cărămidă roșie, un complex geometric perfect, cu statură solidă și fermă. Mai mult decât un spital. O catedrală.

Un templu al speranței unde viața oamenilor este într-o zbatere intensă, ca al unei păsări prinsă între zbor și cădere, unde viața oamenilor, a pacienților suferinzi de cancer, se zbate între „cum îi este scris”, „cum vrea Dumnezeu”, „fiecare cu destinul lui” și munca teribilă, priceperea și devotamentul față de medicină a doctorilor și celorlalte cadre medicale.