16:51
Zavaidoc, un nume emblematic pentru lăutarii României. În perioada celor două războaie mondiale, muzicianul reprezenta unul dintre vârfurile cântecului lăutăresc și al celui de petrecere, fiind un răsfățat al acelor timpuri. A cunoscut cele mai înalte culmi ale gloriei și avea o mulțime de fani. Pe numele său real Marin Teodorescu, Zavaidoc s-a născut pe 8 martie 1896, în Pitești, într-o familie de lăutari. Primele lecții de muzică le primește chiar de la tatăl său, celebrul țambalist și violonist Tănase Teodorescu. Mama sa, Constanța, era o femeie foarte frumoasă. Se spune că părintele patern era vestit în ținuturile Argeșului și „cânta la țambal de plângeau și surzii, iar cu vioara alinta urechile obișnuiților de prin cârciumi”.
După moartea tatălui său, la doar 13 ani, alături de frații săi, vă forma taraful “Frații Zavaidoc” pentru a asigura traiul familiei. Marin cânta la chitară și voce, Zoe la acordeon și Vasile la vioară. La 20 de ani, pe 3 octombrie 1916, Marin Teodorescu va fi înrolat în armată. Perioadă în care își va încânta camarazii. Generalul Traian Moșoiu, un împătimit al muzicii populare, avea să-l boteze cu numele Zavaidoc, inspirat din regionalismul “zavaidoacă”, care înseamna în arhaicul muntenesc, “năbădăios, om vesel”.
Cânta prin spitalele din Moldova alături de echipa lui George Enescu, din care făcea parte taraful lui Fănică Luca, Elena Zamora și Maria Ventura, întru alinarea durerilor militarilor. După terminarea războiului de va stabili la București, unde va fi elevul lui Dimitrie Cutavas, al tenorului Dumitru Mihăilescu Toscani și a lui Petre Goangă. Tarafului i s-a adăugat soțul Zoiei, Tănase Pelidius care cânta la clarinet.
În perioada interbelică, muzica lui Zavaidoc răsuna în toate restaurantele mondene ale vremii. Muzica tarafufului ajusese cunoscută în toată țara și peste hotare. Un succes fulminant. În ciuda staturii sale, avea doar 1,56 m, Zavaidoc fărea furori printre femei. Era cerut în toate colțurile țării. A avut turnee la Iași, Arad și Timișoara. A stârnit ropote de aplauze chiar și la Paris, în 1937, la Expoziția Universală, când a însoțit delegația României, lucru confirmat de Elena Zamora. Ar fi putut ajunge solist de operă, dar cum toate restaurantele renumite ale Piteștiului și mai apoi ale Bucureștiului „se băteau” să-l aibă în program, a ales banii. Rupea gura târgului cu taraful său de familie. Patronii de restaurante se băteau să-l aducă pe Zavaidoc în localurile lor. Patima cu care cânta ținea oamenii la masă nopți întregi. Zavaidoc știa deja o mulțime de cântece lăutărești.
A fost trimis la Dumitru Mihăilescu-Toscani, tenor al Operei Române pe la care treceau toate marile voci ale timpului. Toscani a încercat zadarnic să-l prindă în mrejele operei, să-l facă tenor. Zavaidoc era dorit și de Dimitrie Cutavas într-una din trupele sale lirico-dramatice. Petre Ștefănescu-Goangă, întors de la studiile din străinătate, voia și el să facă din năbădăiosul cântăreț un tenor remarcabil. Zavaidoc a ales însă muzica populară și lăutărească.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Restaurantele bucureștene se băteau pentru el. Dar și concurența era dură: Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Tănase, Titi Botez, Gion, Dorel Livianu, duetul Mia Braia și Petre Alexandru. De altfel, cu Maria Tănase ajunsese și să cânte împreună. Fericirea lui Zavaidoc a fost curmată de moartea fratelui său, Vasile, în 1940. Acesta făcuse un atac cerebral. Pierduse foarte mulți bani într-o cafenea, unde cheltuia, la jocul de table, aproape toată agoniseala făcută cu vioara. Înmormântarea a fost anunțată la radio, iar lumea a intrat în panică. Ascultătorii au crezut că a murit nu Zavaidoc vioristul, ci vocalistul. Trei ani mai târziu, în ziua de 8 mai 1944, un bombardament i-o fură lui Zavaidoc pe una dintre surori, Zoia, care a lăsat în urmă cinci copii.
Cucerea instantaneu publicul cu stilul său aparte de interpretare și reușea, de fiecare dată, să umple marile restaurante, grădinile și barurile bucureștene până la refuz. Devenise o vedetă națională. Între anii 1930-1940, Zavaidoc devine simbolul petrecerilor și voii bune din restaurantele bucureștene. „Aseară fusei la una”, „De când ne-a aflat mulțimea”, „Dacă ea nu mă iubește” erau melodiile ce răsunau în mod repetat în localuri precum Parcul Trandafirilor, Unic, Bufetul, Coșna, Cireșica, La cotitură, Slepincar, Roata lumii, Marița Borțoasa și, nu în ultimul rând, Berbec, restaurantul care l-a consacrat pe artist. Aici, toţi vatmanii tramvaielor opreau strigând: „Dă-te neamule jos, să mănânci pește batoc și să-l asculți pe Zavaidoc!”
În afara succesului său pe plan artistic și în ciuda staturii sale de 1,56 m Zavaidoc făcea furori printre femei. Cuceritor și năbădăios ca fire, Zavaidoc era adorat și adulat de femei de toate vârstele, admiratoarele sale fiind cu miile, dacă nu cumva mai mult de atât. În urma unui turneu de la Focșani, Zavaidoc o cunoaște pe Constanța. Se căsătorește la 43 de ani și asta deoarece iubita sa, Constanța, mai tânără decât artistul cu 15 ani, era gravidă în șapte luni. Soția i-a adus pe lume trei copii, două fete, Constanța și Niculina, și un băiat, Zavaidoc. Constanța este singura care a supraviețuit războiului. La nașterea primei fete, Zavaidoc străbate Piteștiul de la un capăt la celălalt într-o sanie plină cu sticle de șampanie, pentru a ciocni cu orice trecător.
În 1943, plutonierul în rezervă Zavaidoc primește ordin de concentrare la o unitate din Târgoviște. Aici se îndrăgostește de Țuca. Se gândește chiar să divorțeze pentru ea, dar pleacă apoi la Tighina. Pe fațada unui mare restaurant din Tighina, „Victoria”, scria cu litere mari: „Aici cântă marele cântăreț român Zavaidoc, venit să distreze armata română”. Tanța Teodorescu scria despre soțul său: „Mă ruga să-l aștept cu cămășile de port-mantou pregătite și, cum camera noastră era în continuarea restaurantului, Zavaidoc trecea pe un culoar și venea de schimba patru cămăși pe noapte”.
Bombardamentele din 1944 l-au prins pe Zavaidoc în București. Casa sa de lângă Gara de Nord a fost distrusă. S-a refugiat, cu întreaga familie, la Caracal. Noaptea cânta, iar ziua se ascundea prin adăposturi. S-a mutat apoi la Roșiorii de Vede. Un patron de restaurant angajase, special pentru acompanierea lui Zavaidoc, o orchestră de 20 de oameni. Vocea lui străbătea noaptea până departe în stradă, deși cânta fără microfon. Se spune că timbrul și volumul vocii sale deosebit de puternice stingeau o lumânare aflată la doi metri distanță. Avea un glas cu forță fizică excepțională, o voce de tenor cu registru înalt, ieșit din comun, de invidiat.
Este știut că o altă voce remarcabilă din perioada interbelică a fost cea a lui Cristian Vasile. Un artist talentat, popular și foarte iubit la acea vreme. Acesta era îndrăgostit de o femeie răpitor de frumoasă, pe nume Zaraza, cu care avea o relație specială. De frumusețea ei erau atrași mulți bărbați, printre care și Zavaidoc. Legenda urbană spune că relația dintre Cristian și Zaraza nu a durat mult. S-a încheiat după doar doi ani de zile. S-a tot discutat despre o rivalitate între Zavaidoc și Cristian Vasile, ca între marii artiști.
În acest context, istoricii vorbesc mult despre gelozia aprinsă și maladivă a lui Zavaidoc cu privire la succesul pe care îl avea rivalul său. Motiv pentru care dorește cu orice preț să se răzbune pe acesta și pune la cale un plan diabolic, acela de a-i ucide iubita, pe Zaraza. Scena se petrece într-o seară târzie de octombrie, când Zaraza a ieşit să cumpere tabac pentru iubitul ei şi a fost atacată și ucisă de un ţigan care ar fi fost plătit de Zavaidoc. Fata a fost găsită moartă pe stradă, zăcând într-o baltă de sânge. în urma acestui act tragic, Cristian Vasile este sfâșiat de durere și se retrage de pe scena celebrității. Nici în ziua de astăzi nu se știe concret dacă întâmplarea este doar un mit urban, un produs al imaginațiilor bogate, sau finalul cumplit de trist al unei frumoase povești de dragoste.
Ziua de 23 august 1944 l-a găsit pe Zavaidoc, împreună cu familia, la Câmpulung Muscel. La restaurantul „Viscol” poposeau soldați sovietici, pentru care acesta învățase special melodia “Oci Ciornie”. De la Câmpulung ajunge la Turnu-Măgurele, unde ruinat, fără casă, cu grija nepoatelor și celor trei copii, Zavaidoc cade la pat, tensiunea îi ajunge la 28, face nefrită. La 31 decembrie 1944 este internat la Spitalul bucureștean „Filantropia”. Moartea l-a lovit timpuriu, stingându-se din viață la numai de 48 de ani, la 13 ianuarie 1945, în aceeaşi zi cu fiica sa, Niculina. Suferea cu rinichii, plămânii și inima.
Constanța Teodorescu singura fiică in viață a celebrului Zavaidoc, povestea pentru Jurnalul Național. „Vreau să fac o precizare din capul locului. Eu consider că după volumul, nervul artistic și vocea pe care le avea, tata nu se poate numi lăutar. El a fost un fenomen vocal. Când eram studentă la Conservator, am ascultat la fonoteca de aur o romanță „Smaranda”, cântată de el și compusă de Toscani Mihăilescu, fondatorul Operei din București, care a scris această piesă pentru fata lui. Tata cred că s-a născut cu vocea asta. Când era în mare vogă, tatei nu-i era capul la căsătorie. Avea femei pe care le întreținea. Cu mama s-a însurat când a rămas însărcinată cu mine. La vremea aceea, el avea 44 de ani”, a mai declarat Constanța Teodorescu.
Timpul transformă marile destine în nume de străzi și statui. Există străzi și festivaluri în amintirea artistului, deoarece numele său are forță în timp. însă discurile, înregistrările lui, rămân moștenirea cea mai de preț pe care o avem de la interpretul care a cunoscut în viață și faima, dar și decăderea.
