17:43
Ceea ce a făcut în această dimineață numitul Bogdan Drăghici se numește un act extrem, primitiv și inutil. Și-a aplicat un seppuku (act sinucigaș) românesc cu „tăișul” unei brichete. Individul s-a vrut un samurai modern care a recurs la un harachiri pentru a-și spăla imaginea văzută prin luneta justiției. O justiție ce avea pe rol infracțiunile de viol asupra propriei fiice, plus o agresiune sexuală a unei minore.
Tertipul accesat, în vogă astăzi din cauza războiului ruso-ucrainean, avea în mintea atacatorului rolul corespondent de a-l îndrepta moral în percepția publică înainte de a pleca în lumea drepților. Gestul insului cu mentalul inflamat de disperare și prostie indică un discernământ de calapod moscovit: după mine, potopul!
Diplomații sunt reprezentanții personali ai țărilor lor și, prin urmare, pot fi oricând ținta agresiunilor sau chiar a urii nestăpânite, de pildă atunci când statul primitor nu este de acord cu politicile și acțiunile celui trimițător. Așa cum a fost asasinarea primului secretar al Olandei, la Tunis, în 1991.
Alte încălcări notabile ale Convenției de la Viena privind extrateritorialitatea demnitarilor străini includ invaziile repetate ale Ambasadei Marii Britanii la Beijing (1967), crizele ostaticilor de la Ambasada americană din Teheran, Iran, (1979-1981), respectiv Japoniei la reședința din Lima, Peru (1996-1997).
Printre cele oarecum recente, atacul Consulatului Statelor Unite la Istanbul (2008) sau cel din ianuarie 2011, când s-a întâmplat ca un chinez să arunce patru sticle incendiare în curtea misiunii nipone, în semn de protest față de crimele de război comise de Țara Soarelui Răsare în Războiul Doi Mondial. Lista unor astfel de acte iresponsabile este lungă în timp și spațiu. Ea ne poate duce chiar în februarie 1955, atunci când Legația României Populare la Berna (Elveția) a fost ocupată de către emigranți români care se opuneau regimului comunist instaurat în țară.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Dacă piloții militari ai Imperiului Japonez își înfigeau aeronavele în punțile portavioanelor și cuirasatelor americane ale campaniei din Pacific, din cea mai amplă și sângeroasă conflagrație a istoriei, Ion d’Arc de România și-a imaginat că zdrobește sub roți poarta Kremlinului, într-un fulgerător atac kamikaze. În siajul recentelor proteste din fața ambasadei Federației Ruse la București. Ceea ce nu și-a propus vreun cetățean aparținând unor state cu infinit mai mare importanță politico-militară, economică, socială etc. decât țara noastră.
În cazul oricărei alte națiuni, fie ea și „neprietenoasă”, cu excepția Rusiei, incidentul din zorii acestei zile ar putea fi privit imparțial, cu întregul cumul de circumstanțe. De ce nu și al Moscovei? Deoarece penalul sinucigaș va fi, pentru nu se știe cât timp, un nou subiect al mașinăriei de propagandă a Moscovei. Atât aștepta Putin și ciracii săi un „cadou” de înfierare a Vestului, inamicul său ireductibil.
„Naziștii NATO ne distrug ambasadele, încălcând protocoale și convenții internaționale, chiar lângă ușa noastră. Urmează rachetele de la Deveselu și invadarea Rusiei”, poate fi titlul de pe manșeta oricărui oficios rusesc. Cu atât mai mult cu cât regulile internaționale înscrise în acea Convenție de la Viena desemnează un atac asupra unei ambasade, ca unul asupra țării pe care o reprezintă.
Mai în glumă, bine că misiunea diplomatică a Federației Ruse nu se află în același complex cu cea a Belarusului. Așa cum sunt ambasadele Danemarcei, Finlandei, Islandei, Norvegiei și Suediei la Berlin. Astfel, aveam în portavoce și invectivele dictatorului Lukașenko de la Minsk.
Nu este cazul unei impacientări. Nu vor veni rușii peste noi, însă fapta insului cu creierul în pribegie va alimenta la un nivel ridicat arhicunoscutele resentimente dintre România și Rusia. Totuși, trebuie spus că obligația statului român este aceea de a apăra orice ambasadă situată pe teritoriul său. Mai ales acum, când evenimentele de la Răsărit au luat-o razna.
De ce nu au reușit oficialitățile noastre să prevină acest condamnabil eveniment? Din același motiv în care nu a reușit multe. Și nu doar pe plan extern. Pentru că suntem ceea ce avem curajul să fim.
