Ucraina, leagănul Rusiei, își apără identitatea

Aflată în mijlocul rugului aprins de către Vladimir Putin, Ucraina refuză printr-o luptă eroică, recunoscută pe toate meridianele lumii, să se transforme în cenușa la care visează liderul de la Kremlin. Un sângeros război fratricid, fără nicio noimă pentru întreaga suflare a omenirii, dar pe care îl găsește util un singur tartor. Cel al umbrelor trecutului de pe tărâmul Infernului. După cum se vede, o corcitură cu „pedigree” între Petru cel Mare și Visarionovici Stalin.

Dreptatea este de partea lor

Când și cum a apărut Ucraina pe harta lumii

Modelele de migrație și așezări în teritoriile actualei Ucraine au variat de-a lungul a trei zone geografice. Coasta Mării Negre a fost timp de secole în sfera puterilor mediteraneene. Stepa din sudul ținutului, spre gurile Dunării, a format o poartă naturală către Europa pentru valuri succesive de nomazi din Asia Centrală.

De asemenea, pădurile și câmpiile din centru și nord au alimentat o populație agricolă între secolele V-VIII î.Hr. În acest interval de timp, numeroase colonii grecești au fost fondate în partea de nord a Mării Negre, în Peninsula Crimeea și de-a lungul Mării Azov. Aceste avanposturi au intrat mai târziu sub hegemonia Imperiului Roman.

În secolul I î.Hr. teritoriul a fost ocupat de către cimerieni, sciți și sarmați.În jurul anilor 200-375 d.Hr. pe aici au trecut goți, huni și avari. Între veacurile VII-IX stepa ucraineană a făcut parte din Imperiul Khazar. O parte dintre etnicii slavi a migrat spre vest, iar alții către sud, în Balcani.

Cei din est au ocupat teritorii din vestul și nord-centrul actualei Ucraine. Ei au ridicat așezări fortificate, dezvoltate ulterior în centre comerciale și politice. Printre ele s-a numărat Kievul, de pe malul drept al Niprului. Formarea statului Kiev a început la mijlocul secolului al IX-lea.

Noua formațiune era amplasată strategic, cu ample legături între Marea Baltică și Bizanț. Kievul a atins apogeul dezvoltării în timpul domniilor lui Volodimir cel Mare (Vladimir I) și fiului său, Iaroslav. Multiple bătălii și rivalități princiare au erodat puterea politică a Kievului, favorizând astfel invaziile mongole și tătare, între 1220-1240.

Apariții arbitrare

În zonă au început să se manifeste două puteri regionale: Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul lor. După divizarea Poloniei din anii 1772, 1793 și 1795 a făcut ca o suprafață a teritoriului să intre sub dominația Austro-Ungariei, restul revenindu-i Rusiei.

Atitudinea rusofilă a ucrainenilor din Austro-Ungaria a evoluat treptat în ucrainofilie. Fapt pentru care au existat represalii sub forma arestării, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial și seria de revoluții din Europa, printre ele cea din Octombrie 1917.

Inevitabil, în urma destabilizării marilor imperii, teritoriul Ucrainei a devenit teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungar, a Armatei bolșevice, a celei poloneze și a anarhiștilor lui Nestor Mahno.

Istoria modernă a Ucrainei

În timpul noului conflict polono-sovietic, Tratatul de Pace de la Riga din 1921 a consfințit ca zonele ucrainene de la vest de râul Zbruci să fie încorporate în a Doua Republică Poloneză, restul devenind parte a Uniunii Sovietice, ca RSS Ucraineană.

În perioada interbelică, ideea unei națiuni ucrainene s-a consolidat, răspândindu-se în estul și sudul  noii republici. Avea loc un consistent proces de ucrainizare. Totuși, colectivizarea dictată de Stalin a favorizat foametea la nivel național. Arhivele KGB și recentele lucrări ale istoricilor ruși estimează numărul victimelor acestui flagel provocat la șapte milioane.

După 1939, Ucraina și Belarusia occidentale au avut statutul de părți integrate în Uniunea Sovietică. În cel de-al Doilea Război Mondial, o pătrime din Armata Roșie era formată din etnici ucraineni. Aceștia au participat la unele dintre cele mai mari bătălii, precum Încercuirea de la Kiev, din 1941, asediul Odessei sau forțarea Niprului.

După încheierea cumplitei conflagrații, doi importanți lideri sovietici erau de origine ucraineană. Pe numele lor, Nikita Hrușciov și Leonid Brejnev. În 1954, Crimeea, care până atunci fusese parte a RSFS Ruse, a fost transferată sub administrația Ucrainei, cu largul aport al lui Hrușciov.

Independența

În data de 21 ianuarie 1990, peste 300.000 de ucraineni au format un uriaș lanț uman, pentru rememorarea din anul 1919 a Republicii Populare Ucrainene și a Republicii Populare a Ucrainei Occidentale.

Doi ani mai târziu, pe 24 august 1991 și-a proclamat independența, ca urmare a procesului de disoluție a Uniunii Sovietice inițiat de probabil omul secolului XX, Mihail Gorbaciov, Ucraina devenind unul dintre membrii fondatori ai Comunității Statelor Independente (CSI). Între anii 1991 și 2004, i-a avut ca președinți pe Leonid Kravciuk și Leonid Kucima.

În iunie 1996, noul vechi stat a renunțat la statutul său de putere nucleară, restituind Rusiei focoasele atomice amplasate pe teritoriul ei. Prima constituție postsovietică a fost adoptată la 28 iunie 1996. Politica ei în factura identității naționale a rămas fragmentată, servind intereselor unor mai multe și diferite regiuni din componență.

După cum se poate observa, istoria Ucrainei a fost una zbuciumată, ca un film în care s-au proiectat teritorii, fapte, oameni, evenimente cruciale. Ca de altfel a tuturor popoarelor de pe harta actuală a lumii. Există, însă, un particular „totuși” în ceea ce privește relațiile româno-ucrainene de după 1990.

Doi vecini, un fapt istoric controversat

Așa cum afirmam la început, România, împreună cu aproape toate națiunile lumii, condamnă fără șovăire sângerosul război declanșat de un individ revanșard, cu tendințe clar revizioniste împotriva Ucrainei.

Într-un mod sincer, țara noastră prețuiește eforturile de un eroism extrem al oamenilor statului vecin în lupta de a supraviețui tăvălugului nemilos al Rusiei. Mai mult, oferă adăpost, hrană și ajută cu tot ce poate pe plan umanitar, cât și politico-militar atât de lovita Ucraină. Firesc, cu certă empatie. Nu doar din postura României de membră a NATO.

Fiindcă am amintit de Alianța Nord-Atlantică, în istoria recentă a celor două țări există un fapt ilustrat de către prof. univ. dr. Tiberiu Tudor, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din Romănia, în cartea sa: „Tratatul cu Ucraina Istoria unei trădări naționale”, editura Prestige, București-2019.

Tratatul din 1997

Potrivit autorului, în ianuarie acel an, la Davos (Elveția) a avut loc Forumul în care președintele de atunci,  Emil Constantinescu, și-a arătat disponibilitatea „sacrificiului istoric”.

Puțină lume știa că se exprimă într-un moment când, tot acolo, omologul său ucrainean, Leonid Kucima, declara: „Avem relații bune cu toți vecinii noștri, cu excepția României, și credem că, dacă nu se semnează un tratat româno-ucrainean în care să fie definită granița, România nu poate vorbi de intrarea în NATO”.

Mai târziu, același lider adăuga la summitul de la Madrid: „Am fost împotriva unei lărgiri revoluționare a NATO. Ea trebuie să fie evolutivă, dependentă de procesele interne din fiecare țară și din aceste motive ne opunem admiterii României în NATO”.

Tot jocul politic al Ucrainei în această jumătate de an al lui 1997 a fost unul atent, de mare profesionalism diplomatic, în forță. Cel al României, unul neprofesionalist, dovedind incapacitatea interpretării corecte a informației, capitulard.

În martie, Ministerul Afacerilor Externe al României răspunsese: „M.A.E a luat cunoștință cu surpriză și profund regret de unele declarații făcute în mediile internaționale de oficialități ucrainene”.

Același sentiment caracterizează reacția M.A.E și în ceea ce privește demonstrațiile organizate, cu acceptul autorităților ucrainene de la Kiev, spre a cere României să renunțe la așa-zisele pretenții teritoriale. Și totuși M.A.E. reafirmă că nu are pretenții teritoriale față de niciun stat, că securitatea României este legată, printre altele, de integritatea teritorială a Ucrainei și că toate textele din proiectul Tratatului de bază româno-ucrainean privind aspectele teritoriale au fost convenite. „Nimeni nu le-a pus în discuție, nu intenționează să le repună în discuție și nu are interesul să le pună în discuție”.

Un precedent

Deși în aprilie 1993, Guvernul României notifica Guvernul Ucrainean faptul că, urmare a dispariției URSS și a apariției la frontiera de est a două noi state, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul privind frontierei de est româno-sovietic, colaborarea și asistența mutuală în probleme de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc.

Actul Final al OSCE, ca urmare a Actului Final de la Helsinki, din 1975, lăsa deschisă contestării suveranității Republicii Ucraina asupra teritoriilor ocupate. Tratatul din 1997 a închis-o. În conformitate cu el, Germania s-a unit, Cehoslovacia s-a divizat, Balticele și-au cucerit independența. Fiecare în funcție de forța și competența conducătorilor lor și de energia națională.

Urmări istorice, cronologia Tratatului și oficilitățile române implicate

Până la instalarea cursei pro-NATO, negocierile privitoare la încheierea Tratatului de bază au avut un caracter echilibrat. Începând din februarie 1997 această linie este părăsită în favoarea celei capitularde.

Ministrul roman de Externe de atunci, Adrian Severin, declara într-un interviu pentru România Liberă: „De independența și suveranitatea Ucrainei depind foarte mult liniștea și securitatea noastră națională” (3 mai 1997). Lucrurile au fost de o gravitate excepțională.

Președintele României și ministrul de Externe vor semna, iar Parlamentul va ratifica un tratat cu Ucraina prin care se renunța „de jure” la Nordul Bucovinei, Ținutul Herța, sudul și nordul Basarabiei, insulele de pe Brațul Chilia și Insula Șerpilor. Și aceasta pentru a întări „capacitatea Ucrainei de a supraviețui ca stat, pentru a o legitima și pentru a-i defini identitatea”.

Toate precedate la sfârșitul lui aprilie de vizita la București a ministrului de Externe german, Klaus Kinkel, într-o ultimă presiune a acestui stat asupra României, în favoarea Ucrainei, înainte de parafarea Tratatului.

– 3 mai, 1997: Parafarea la Kiev a Tratatului cu Ucraina și Decret semnat de către președintele Emil Constantinescu și prim-ministrul Victor Ciorbea

– 2 iunie : Semnarea la Neptun a Tratatului de către președinții Emil Constantinescu și Leonid Kucima.

– 26 iunie: Ratificarea Tratatului de către Camera Deputaților a României.

– 7 iulie: Ratificarea Tratatului de către Senatul României, președinte Petre Roman.

– 8-9 iulie: Summitul NATO de la Madrid. România nu este primită în NATO în „primul val”.

– 12 iulie: Promulgarea Tratatului de către președintele Emil Constantinescu. (sursa: britannica.com)