Timișoara, 16 decembrie 1989: Relatarea lui Marius Ghilezan, acum un reputat jurnalist, din mijlocul evenimentelor de atunci

A doua zi de când în Timișoara se aprinsese scânteia unei revolte, care avea să declanșeze ceea ce toți cei care au intrat în vâltoarea luptei anticomuniste avea să o numească, și o fac și acum, indiferenți și sfidători la ceea ce avea să se dovedească, de fapt, o lovitură de stat abil opusă la cale de eșalonul al doilea al nomenclaturii ceaușiste și cu sprijinul logistic determinant al Securității regimului comunist, act de, din acea perspectivă, mârșavă trădare a sistemului și a cuplului dictatorial Ceaușescu laolaltă cu clica CEPX – Comitetul Politic Executiv al Partidului Comunist Român, al cărui secretar general era Nicolae Ceaușescu.

În acea zi, mai mulți credincioși din oraş demonstrau paşnic, în jurul Catedralei reformate din Piaţa Maria, faţă de o decizie judecătorească prin care pastorul reformat László Tokés urma să fie evacuat şi mutat în altă localitate. Mişcarea avea să se extindă, la aceasta aderând studenţi, muncitori şi alţi locuitori ai Timişoarei. Se formează coloane de timişoreni care se îndreaptă către centrul oraşului. Izbucneşte, astfel, o revoltă anticomunistă pe fondul scăderii dramatice a nivelului de trai al populaţiei, ca şi al destrămării sistemului comunist european în fostele ţări socialiste, menţionează lucrarea „Istoria României în date”.

La un moment dat am zărit în jurul farmaciei mai mulți bărbați ciudați

Între timp, la București, abia răzbăteau informații despre ce se întâmpla la Timișoara. Transporturile dinspre orașul de pe râul Bega, artera Timișoarei, erau blocate deja. Singura sursă de informare, clandestină, era radioul „Europa liberă”.

Postul de radio în limba română, care emitea din München, Republica Federală Germania, transmitea prin intermediul localnicilor, a martorilor evenimentelor din oraș, prin intermediul străinilor care se aflau în oraș sau, uneori, chiar prin convorbiri telefonice extreme de riscante, informații despre represiunea armată din Timișoara.

Transmisiunile erau în pas cu ce se întâmpla pe străzile orașului. Când s-a aflat că armata a început să tragă asupra demonstranților, când a început să se vorbească de morți și răniți prin împușcare și de sângele care uda deja străzile, tensiunea în țară, în special în Cluj și București a crescut brusc.

Revoluția, explozia care avea să se producă în scurt timp se amorsase

Marius Ghilezan, participant la revoluția din decembrie 1989, în Timișoara, din 16 ale acelei luni, 1989, a ieșit în stradă din prima zi. Avea 22 de ani.

Aveam să-l cunosc pe Marius Ghilezan, vă spune semnatarul acestui articol documentar, reporterul impact.ro, din primăvara anului 1991. Atunci când o mână de tineri, din București și Timișoara, subsemnatul, Marius Ghilezan, menționat deja, Corina Caramete, tot din Timișoara, Bogdan Costea, Andrei Bădin, Catrinel Vlad, soția consulului României la Oslo, atunci, Adelina Băleanu, Doina Ionescu, Răzvan Ion, Adrian Bărbulescu s-au adăugat jurnaliștilor mai vechi de la ziarul „România liberă”.

Marius Ghilezan, sub tirurile armatei

”Am fost la Biserica Reformată a lui László Tőkés încă din seara zilei de 15 decembrie 1989. Tiberiu Toró, cel care ulterior revoluției a înființat Partidul Maghiar din România, fost deputat UDMR, mă tot chema încă din noiembrie la biserică. Pe la ora 2 noaptea, o trupă de bătăuși civili ne-au izgonit. Protestam cu lumânări în mâini. Eram vreo 40.

A doua zi, am chemat vreo zece taxiuri, pe care le-am plătit eu, pentru a duce mai mulți colegi la protest. Era într-o zi de sâmbătă 16 decembrie. Nu am reușit să conving mai mult de zece. Lucram atunci ca mănușar la Fabrica de Mănuși din Timișoara. Pe la ora 16:00 am ajuns în Piața Maria. Se auzea un vuiet ciudat. Încă nu se scanda. Pe la 17:00, l-am întâlnit pe tatăl meu. Venea de la gară. Era medic într-un sat. A ajuns pe jos, pentru că nu mai circulau tramvaiele. Poetul Ion Monoran a avut genialitatea să oprească tramvaiele.

Pe la 18:00 a început să se strige: “Jos Ceaușescu!”

Dan Zăgănescu a strigat pentru prima oară: “Jos comunismul!”. Dan era fiul celebrului profesor universitar Zăgănescu. Eu eram cu Ilie Stepan, coordonatorul trupei rock ProMusica. La un moment dat am zărit în jurul farmaciei mai mulți bărbați ciudați. Erau blonzi, corpolenți și foarte ciudați. E pentru prima oară când recunosc – pe lângă faptul că am fost primul tefelist din România – și că băieții erau din trupe de comando kazace. Pe la 18:00 a început să se strige: “Jos Ceaușescu!”.

Se adunaseră vreo 8000 de oameni. Am plecat spre Județeana de partid, făcând un ocol prin Complexul studențesc. La actualul palat administrativ (Prefectura) ne-au întâmpinat pompieri cu furtunele de apă. Ne-am întors o parte din nou în Piața Maria. Nu mai puteam să ne apropiem de biserică. Erau trupe de miliție cu scuturi. Am mers pe ocolite. Am reluat protestul cu lumânări. Pe la 2 noaptea, Tokes a ieșit la geam și ne-a rugat să plecăm în liniște acasă. Aceea a fost ultima noapte de revoluție când am mai dormit acasă.

În seara de 15 decembrie 1989, ne-am adunat o mână de oameni cu lumânări în mâini în faţa din Piaţa Maria. Un protest tăcut. Spre dimineaţă, bătăuşi civili ne-au împrăștiat. Am promis că vom reveni. A doua zi, după prânz. Cum am mai spus, lucram la Fabrica de mănuşi.

Ne simţeam eliberaţi de toată ura faţă de sistem

Am închiriat vreo şase taxiuri pentru a duce fetele de la croit. Deja erau vreo mie de protestatari. Unii propuneau să plecăm spre Judeţeana de partid. Majoritatea cerea să rămânem. Până ce s-ar strânge mai multă lume. Erau acolo Diogene Bihoi, Iosif Costinaş, George Şerban, Ilie Stepan, câţiva din galeria lui Poli. Decisivă a fost decizia poetului Ion Monoran de a opri tramvaiele. Aşa a ajuns şi tatăl meu de la Gară. Şi alţii care nu ştiau ce se întâmplă.

Zăgănescu s-a ridicat pe oglinda vehiculului şi a strigat: “Jos comunismul!” A fost ca o descătuşare. O înălţare. Murmurul colectiv s-a transformat în urlet. Ne simţeam eliberaţi de toată ura faţă de sistem. Aşa am plecat spre Complexul Studenţesc şi apoi spre Judeţeana de Partid. A doua zi, au scos steagurile de luptă. Primele arestări. Iar la ora 15,00, ca la un semn pe strada Alba Iulia, s-au spart toate geamurile.

Din mijlocul luptelor, în direct cu Radio „Europa liberă”

Priveam cu viitorul prefect liberal, Ovidiu Drăgănescu, dezastrul și ne-am îngrozit la primele rafale de arme. Pe treptele Catedralei mi-am întâlnit mama. Era cu elevi de-ai ei. Am trimis-o acasă. A spus că preferă să moară ea, decât copiii ei. După jumătate de oră, Chiţac a deschis focul spre treptele lăcaşului de cult. Târziu, am găsit-o acasă. Mi-am luat ceva de mâncare şi am ieşit din nou în stradă. Începuse sfârşitul. Nimic nu ne mai putea opri. O săptâmână mi-am făcut din stradă o casă a speranţei.

Aşa am scris şi noi un petic de revoluţie

Am biruit şi pentru că un ungur, prieten de-al nostru, care nu doreşte să-şi destăinuie identitatea, a intrat la o prietenă care lucra la Romtelecom. I-a dat un număr. Uimită, ea zice: “E de Munchen”. “Taci şi formează!” După cinci minute o ţară întreagă afla de la Europa liberă că există “un mort sau mai mulţi”. După 20 de ani, pot recunoaşte că vocea “cetăţeanului austriac” nu era de la Viena, ci din inima revoluţiei. Aşa am scris şi noi un petic de revoluţie. Nu ne-am luat niciodată certificate de revoluţionari. N-aveam dreptul moral să cerem”.

Cine este Marius Ghilezan

Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a desconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.