SPECIAL. Vasile Luca, omul care a condus România, țara pe care a urât-o cel mai mult. A ajuns egal cu Ana Pauker și Gheorghiu-Dej

Pe numele său adevărat Laszlo Luka, de origine secui, s-a născut la 8 iunie 1898 în satul Cătălina, regiunea Trei Scaune (Covasna). Avea o pregătire de șase clase. De profesie lăcătuș. La vârsta de 17 ani lucra cu ziua ca hamal în gara Brașov. A fost un politician comunist  român și sovietic, membru de frunte al Partidului Comunist Român.

Activitățile de început

S-a remarcat pentru activitățile sale în RSS Ucraineană, între 1940-1941și s-a alăturat Anei Pauker în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În România a devenit ministru al Finanțelor și unul dintre cei mai recunoscuți lideri ai regimului criminal, de tristă amintire. Căderea lui a venit pe fondul unui conflict cu Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În perioada de după Revoluția Aster, când administrația Transilvaniei a fost preluată de România ca urmare a războiului maghiaro-român , Luca s-a alăturat Diviziei  Secuiești necomuniste a lui Károly Kratochwill formată în interiorul Ungariei de refugiați maghiari transilvăneni),  care a încercat să se opună militarilor români.

După ce armata română a zdrobit Republica Sovietică Maghiară, s-a mutat la Brașov. Aici a început să lucreze la CFR, încercând să alinieze sindicatul  feroviarilor la Profinterm. Luca a recunoscut ulterior, în termeni leniniști, că a greşit să părăsească Divizia- după ce ar fi fost convins să facă acest lucru de către un grup de muncitori din Satu Mare – deoarece a ratat o ocazie de a desfăşura „lucrare revoluţionară” în condiţiile impuse de partid, deși a mărturisit că i s-a refuzat calitatea de membru al Partidului Comunist Maghiar.

Curând, avea să adere la aripa maximalistă a fostului Partid Socialist din România, cel care înființase Partidul Comunist Român și a devenit asociat al lui Imre Aladar. În 1924, întrucât partidul a fost scos în afara legii, fiind obligat să intre în clandestinitate, Luca a primit funcția de secretar al comitetului regional Brașov.

Participând la pregătirile pentru greva Lupeni din 1929 în Valea Jiului a fost ales, împreună cu Alexandru Nicolschi în Biroul Politic intern- unul dintre cele două organe înființate de Kominterm la acea vreme, celălalt supraveghetor din interiorul URSS. În conflictele din interiorul partidului, Vasile Luca a fost pedepsit de către supraveghetorii Komintern și de conducerea stalinistă, fiind rechemat din funcțiile sale de partid și, ulterior, forțat să manifeste o atitudine autocritică.

În temniță și exilat

Comunistul este arestat în 1924,1933 și 1938 și condamnat la închisoare. Totuși, a fost apărat cu succes de avocați plătiți cu fonduri Red Aid  în timpul unui proces din 1927 desfășurat la Cluj. Apoi, reprezentat de Ion Gheorghe Maurer la un alt proces ce a avut loc în 1938. Luca se afla la Cernăuți, fiind găsit vinovat de tentativa de trecere a frontierei dintre Regatul României și RSS Ucraineană, atunci  când Uniunea Sovietică a ocupat Bucovina de Nord.

Secuiul Luca s-a reorientat în urma Marii Epurări. A preluat cetățenia sovietică, a devenit viceprimar al orașului Cernăuți și deputat în Sovietul Naționalităților din RSS Ucraineană. Ziarul troțkist Noua Internațională l- a acuzat pe Vasile L. că a participat la o deportare a aproape 30.000 de cetățeni din Bucovina de Nord în republicile asiatice ale Uniunii Sovietice.

La 26 martie 1941, a ținut un discurs în fața unei mase de oameni care protestau împotriva administrației sovietice, numindu-i „spioni, dușmani și diversioniști”. Mulţimea de oameni a răspuns cu huiduieli. La 1 aprilie, un număr mare de țărani din satele din apropiere au fost uciși în timp ce încercau să treacă granița dintre Uniunea Sovietică și România în localitatea Fântâna Albă aflată acum în Ucraina.

După invadarea URSS de către Germania, din 22 iunie 1941, Vasile Luca a jucat un rol crucial în crearea unei secțiuni în limba română pentru Radio Moscova, difuzând o furibundă  propagandă  împotriva regimului Ion Antonescu și a aliaților săi din Axă. Tot atunci ​ și-a început colaborarea cu Ana Pauker, cea care conducea celula principală a „aripii externe” a PCR, creată de către cei care se refugiaseră în interiorul Uniunii Sovietice.

S-a înrolat în Armata Roșie, a ajutat la recrutarea prizonierilor de război  români pentru a forma Divizia Tudor Vladimirescu. Apoi, a revenit în România cu trupele sovietice la sfârșitul anului 1944. Luca a spus ulterior că a fost dezamăgit de faptul că forțele locale sub conducerea Regelui Mihai I au luat inițiativa de a-l înlătura pe Antonescu și de a alinia țara Aliaților , argumentând că PCR ar fi trebuit să aștepte prezența sovieticilor. Aceasta nu l-a împiedicat pe Vasile Luca să fie onorat, pentru „merite deosebite” cu Ordinul „Coroana României”.

În politică, pe cai mari

Un an mai târziu, a devenit secretar de partid, iar la scurtă perioadă ministrul de Finanțe și vicepremier în cabinetul Petru Groza pe care îl ajutase să ajungă la putere în martie 1945. Luca s-a implicat în toate conflictele majore dintre PCR și partidele tradiționale de opoziție, PNȚ și PNL. A avut discursuri vehemente pe problema Transilvaniei de Nord. Reîntoarcerea lui în România au însemnat proiecte privind instaurarea unei dictaturi a proletariatului, precum și despre colectivizare. În calitate de ministru de Finanțe, inițiază reformele monetare din anii 1948 și 1952.

Vasile Luca a condus tranziția forțată la agricultura colectivă, păstrându-și funcția de ministru după proclamarea Republicii Populare Române . În secretariatul de partid, el, Pauker și Georgescu au devenit în cele din urmă principalul obstacol în calea politicilor lui Gheorghiu-Dej. Un articol publicat în 1948 în jurnalul bolșevic New International l- a descris pe Luca drept „cel mai sectant membru al bandei de guvernare”.

Drumul spre eșafod

Deși Luca susținuse ascensiunea lui Gheorghiu-Dej în timpul grevei de la Grivița din 1933, temperamentul său a provocat fricțiuni cu noul lider. Totul a început cu negarea Canalului Dunăre-Marea Neagră și a continuat cu epurările politice aprobate de Stalin. Astfel, Luca a fost demis din funcția guvernamentală și dat afară din partid, împreună cu Pauker. Acuzația, linie oportunistă de dreapta.

Mai mult, a urmat un interogatoriu aprobat și supravegheat de consilierii sovietici. Apoi, arestat. În octombrie 1954, a fost condamnat la moarte pentru sabotaj economic, însă, după ce a făcut apel la liderii PCR, i s-a comutat pedeapsa la închisoare pe viață și muncă silnică. A murit în detenție nouă ani mai târziu (1963) la închisoarea Aiud, unde fusese ținut în izolare completă.

Dan Mlădinoiu