21:09
Pe numele său Henriette Lucia Sanda Zamfirescu, nepoată de frate a scriitorului Duiliu Zamfirescu, Sanda Stolojan s-a născut în 1919, la Bucureşti, într-o familie de diplomaţi, fapt ce avea să se răsfrângă asupra copilăriei şi carierei sale profesionale ulterioare. Privitor la această primă perioadă a vieţii mărturisea:
„Copilăria mi-am petrecut-o într-o ambianţă diplomatic, iar copiii sorb atmosfera înconjurătoare. Am stat la Bucureşti, cu intermitenţe, un an şi ceva, în rest, noi, copiii, i-am însoţit, bineînţeles, pe părinţi în diferite posturi: Roma, Berlin, Haga, în Brazilia, apoi Lisabona, Varşovia, din nou în Roma, Copenhaga. şi apoi în Bucureşti, unde ne-a prins comunismul”.
După absolvirea studiilor liceale la Paris, în 1937, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti (1942). Un an mai târziu s-a căsătorit cu Vlad Stolojan Filipescu și a lucrat ca traducătoare. În 1949, împreună cu soţul ei, a încercat să fugă în Occident, însă nu au reușit.
Dați afară de către autorităţile comuniste din propria casă şi cu averea confiscată, soţii Stolojan au cunoscut rigorile închisorilor comuniste. Au fost arestaţi, anchetaţi la Uranus pentru „acte pregătitoare de trecere frauduloasă a frontierei”.
A urmat deportarea Sandei, în timp ce soţul ei a fost condamnat la opt ani de închisoare. Ca deținut, a petrecut o lungă perioadă în lagărul de muncă forțată și exterminare, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]În toamna lui 1961 au reuşit să părăsească ţara şi s-au stablit la Paris. Despre acest episod, Sanda Stolojan nota:
„Noi am plecat siliţi de evenimente. Soţul meu fusese condamnat la opt ani de închisoare, ca huligan, în 1958, şi am avut norocul de a putea fi răscumpăraţi contra sumei de 25.000 de dolari şi, cuvântul „cumpărat” este cel care se potriveşte în sensul propriu, de către familia noastră franceză, pentru că soţul meu avea aici rude, în Franţa. [ …]
Am plecat dintr-o Românie care în mod evident nu avea nevoie de noi. Nici de oameni ca noi. Nici de oameni ca noi, nici de cultura noastră, nici de felul nostru de a fi, nici de concepţia noastră despre o societate liberă. Eram indezirabili şi, ca atare, am plecat. Deci din capul locului ne-am simţit nu emigranţi, pentru că emigranţii pleacă de bună voie, ne-am simţit exilaţi”.
În urma unor studii la Ecole des Hautes Etudes Commerciales (n.red.-Înalta Școală de Studii Comerciale) a început în 1965 o carieră de interpret de limba română pentru preşedinţii Franţei, Charles de Gaulle, Georges Pompidou, apoi Valery Giscard d’Estaing şi François Mitterrand.
În această calitate a putut reveni în România în 1968, cu ocazia vizitei preşedintelui Charles de Gaulle, memoriile din această vizită fiind consemnate într-un volum publicat în 1991-Avec de Gaulle en Roumanie (Editions de l’Herne, 1991), foarte apreciat pentru perspectiva oferită asupra relaţiilor oficiale franco-române din perioada comunistă.
Odată cu anii 1970-1975 activitatea publicistică a Sandei Stolojan a fost dublată de implicarea totală a acesteia în lupta anticomunistă, devenind preşedinta Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din Romania (1984-1990). Pe această coordonată s-a înscris şi activitatea soţului, Vlad Stolojan, în cadrul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România de la Paris, dar şi în cadrul Ligii Românilor Liberi.
După 1989 a revenit periodic în ţară, participând la numeroase întâlniri, dezbateri şi conferinţe ce au avut ca temă exilul românesc, devenind membru de onoare al Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, astăzi IICCMER. A încetat din viață la Paris, la 2 august 2005.
A publicat proză şi poezie în reviste româneşti din Occident: Limite, Fiinţa românească, Revista scriitorilor români, fiind fondatoare, alături de Dumitru Ţepeneag, a revistei Cahiers de L’Est (1975). A scris numeroase cronici literare şi eseuri în Journal de Geneve, Esprit, Le Monde, ARA Journal, dar şi în jurnale româneşti din exil, precum: Limite, Revista Scriitorilor Români, La Nation Roumaine, Ethos, Cuvântul Românesc, Fiinţa românească, Curentul, Contrapunct, Dialog, Lupta.
De asemenea, mai multe volume de lirică în limba franceză, iar în engleză a expus o monografie dedicată scriitorului Duiliu Zamfirescu apărută în colecţia Twaine World Authors (Boston, SUA,1980).
Alături de lirica publicată în Editions Rougerie, ies în evidență în mod deosebit volumele de amintiri: Avec de Gaulle en Roumanie (Editions de l’Herne, 1991) şi Nori peste balcoane.
Jurnalul său parizian, din perioada 1975-1989, cuprinde numeroase aspecte din viaţa şi activitatea unor marcanți intelectuali din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, fiind rememorate şi numeroasele întâlniri din cadrul „Cenaclului Caietele Inorogului” din Neuilly-sur-Seine, organizat de Leonid Mămăligă.
Un al doilea jurnal, editat sub titlul Ceruri nomade. Jurnal din exilul parizian. 1990-1996 (Bucureşti, 1999), cuprinde referinţe la ultimii ani din viaţa lui Eugen Ionescu şi Emil Cioran, cu care Sanda Stolojan a avut o specială relaţie de prietenie. Apropierea de cei trei mari titani ai culturii româneşti-Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran- a avut o puternică influență asupra traiectului său intelectual, aşa cum singură mărturisea: „
Am avut parte într-adevăr de o perioadă fericită la Paris, când erau în viaţă cei trei mari scriitori şi gânditori români, dintre care doi, Cioran şi Ionesco, trăiau la Paris. Într-un fel, prin afinitate şi alegere, Eliade a fost şi el un Român la Paris. Prezenţa celor trei în mijlocul exilului parizian a fost o extraordinară conjuncţie sub semnul destinului, un simbol al surghiunului marii culturi româneşti.
Am avut norocul, pe care-l datorez exilului, să-i cunosc pe toţi, dar mai ales pe Cioran, de care m-a legat o adevărată prietenie, dacă prin prietenie se înţelege apropierea prin numeroase întâlniri, lungi conversaţii şi schimburi de idei, care m-au îmbogăţit şi m-au marcat, chiar dacă nu eram întotdeauna de acord cu el”.
Sanda Stolojan a tradus în franceză poezii de Lucian Blaga cuprinse într-o antologie, ca și o operă din tinereţe a lui Emil Cioran, „Lacrimi şi sfinţi” (Des larmes et des saints, Editions de l’Herne, 1986), despre care consemna:
„A fost un moment rar. Eram nu numai în domeniul traducerii, adică al îndeletnicirii cu cuvintele şi expresiile, dar eram alături de un scriitor extraordinar de limbă franceză, care fusese cândva un fenomen al scrisului românesc.
Vă puteţi imagina ce experienţă fascinantă am putut trăi atunci, mai ales că stilul său era plin de deschideri poetice. Am scris multe texte de critică literară şi poezie, de fapt realizez că am dus o viaţă dublă sau triplă, dacă ţin seama de timpul consacrat meseriei! A fost tributul plătit exilului!”..
În 2009 a apărut la Editura Humanitas un ultim volum conţinând însemnări ale lui Vlad şi Sandei Stolojan, amintiri care rememorează experienţa teribilă a instaurarii comunismului în ţară, „Să nu plecăm toţi odată”. Nu este doar o lucrare memorialistică, ci în primul rând o operă al înţelegerii, deoarece odată decantată în timp, experienţa cunoaşterii comunismului şi a exilului, are, în mod surprinzător, şi o latură pozitivă, aceea a integrării depline în cultura Europei contemporane.
„A existat o vreme când nu reuşeam să mă eliberez de obsesia Exilului românesc, de problemele României încătuşate. Astăzi, odată cu sfârşitul comunismului şi cu integrarea noastă profundă şi firească în viaţa pe care o ducem în Franţa, perspectiva s-a schimbat, timpul angajării şi al acţiunilor dictate de evenimente s-a îndepărtat de mine. În schimb, nimic nu va putea şterge în mine amintirea anilor ’50.
Românii numesc aceşti ani „obsedantul deceniu”, pentru că au marcat marea cotitură făcută de istorie, momentul asfinţitului, când trecutul nu dispăruse încă de tot de la orizont, când oamenii, locurile, atmosfera lumii româneşti aşa cum o cunoscusem până când regimul comunist a pus mâna pe putere, palpitau încă sub violenţa evenimentelor destinate să transforme trecutul într-un morman de ruine.
Iată de ce această experienţă rămâne neştearsă în memoria celor care au trăit-o. Anii ‘ 50 au contribuit în mod decisiv la faptul că am devenit emigranţi, apoi francezi de origine străină, astăzi cetăţeni ai unei Europe în plin avânt”, afirma eseista.
Sanda Stolojan s-a stins din viață în a doua zi din august 2005, la Paris.
Dan Mlădinoiu
