REPORTAJ. Un fost angajat CFR a ajuns pe străzi în urma unei ordonanțe date de Traian Băsescu. Povestea emoționantă a lui Nea Vintilă: ziua vinde cărți, seara doarme în baracă

Bucureștiul a fost acoperit de primul strat serios de zăpadă din acest sezon, iar frigul a pus stăpânire pe întreaga țară. Pentru unii dintre noi, iarna este anotimpul magic, cel al sărbătorilor, al bunătății, al darurilor și al dorințelor împlinite. Însă pentru cei bătuți de soartă, iarna nu reprezintă altceva decât testul suprem de rezistență. Mulți dintre oamenii fără adăpost își găsesc, an de an, sfârșitul din cauza frigului, însă trăiesc clipă de clipă cu speranța că cineva va veni să le ofere măcar un zâmbet, o vorbă bună și ceva de mâncare, toate acestea reprezentând combustibilul cel mai de preț pentru căldura lor sufletească

Printre cei greu încercați de viață, l-am întâlnit pe Aurel Vintilă , un bărbat cu o poveste de viață impresionantă: a supraviețuit, numai el știe cum, pe străzi, timp de 15 ani. Deși are două fiice, ambele par să fi uitat de existența sa. Niciuna dintre ele nu s-a mai interesat de soarta tatălui lor de ani buni. Singura alinare a bărbatului pe această lume au rămas cărțile, pe care le consideră ”cele mai bune prietene” ale sale. În cele ce urmează vi-l prezentăm pe Nea Vintilă, un om, o poveste, o lecție de viață.

Aurel Vintilă, prietenul cărților și povestea nescrisă a vieții sale

Pe Aurel l-am întânit în curtea bisericii Sfânta Parascheva din apropierea parcului Alexandru Ioan Cuza din Capitală. Tocmai terminase de deszăpezit, activitate în schimbul căreia a primit câte ceva de-ale gurii. Deși are 65 de ani, în realitate pare mai în vârstă. Părul și barba de culoarea omătului și chipul său brăzdat, sunt cartea de vizită a unei vieți mult prea greu încercate. Îmi spune că merge în locașul unde se aprind lumânările pentru a-și lua rucsacul cu cele câteva haine pe care le are și pentru a aprinde o nouă flacără a speranței. După 15 ani de dormit pe străzi, speră, în continuare, că ceva bun se va întâmpla. Viața lui s-a schimbat după restructurările din 2004 din cadrul CFR, el fiind lucrător al Căilor Ferate Române.

Își începe povestea: ”Am lucrat la CFR din 1995 până în 2004 când ne-au dat afară cu ordonanța, pe timpul fostului președinte Traian Băsescu. Dacă nu ieșeam noi de bună voie, făcând cerere, ne-ar fi găsit câte un chițibuș și ne dădeau afară și nu ne mai luam nici cele 24 de salarii. În următorii doi ani am locuit, cât timp am fost în șomaj, în casa CFR. Acolo aveam dreptul să stau în primii doi ani. După care am rămas pe drumuri”. 

Locul unde stă Aurel, o imagine greu de uitat

În anii ce au urmat, Aurel a fost profesorul și elevul din povestea sa de viață. A trebuit să învețe să se descurce cum poate pentru a supraviețui într-o lume dezinteresată total de problema oamenilor străzii. ”După ce am plecat de la CFR, am găsit o casă părăsită, tot în Sectorul 2, și m-am așezat acolo o perioadă. Apoi a venit proprietarul, a vândut-o și a trebuit să plec. După aceea am dormit câțiva ani într-o dubă stricată pe care mi-a dat-o cineva”, continuă, cu ochii stinși, Aurel.  ”Și acum unde dormiți?”, îl întreb. Mă privește preț de câteva secunde în ochi, oftează adânc și apoi îl năpădesc lacrimile: ”Vă duc acolo, puteți să faceți poze, dacă vreți, dar eu nu stau lângă dumneavoastră”. L-am întrebat de ce și mi-a răspuns, jenat, că acela ”nu este un loc în care să poți primi oaspeți.”

Impact.ro

Imaginile indecente cu Elena Udrea au scăpat pe internet! Doar iubitul o mai vede AȘA...

Impact.ro

După această imagine, a urmat un DEZASTRU! Finalul depășește orice imaginație FOTO

La câțiva pași de biserică, pe o străduță, se află o anexă veche. Ușă nu există, dar Aurel a improvizat una dintr-o bucată de pal. Înăuntru, culcușul este făcut dintr-o plapumă și câteva cartoane peste care curge apă din acoperișul putred. Spune că doarme îmbrăcat gros pentru că nu poate face focul din cauza riscului de incendiu. De centrele sociale puse la dispoziție de primării pentru oamenii străzii nici nu vrea să audă: ”Am mers o singură dată, la cel de la Pallady (blv. Theodor Pallady-Complexul de servicii sociale ”Sf. Ioan” – n.r.), iar a doua zi dimineață a trebuit să arunc toate hainele de pe mine, pentru că începusem să am mâncărimi. Afară nu am avut probleme. Acolo (la centrul social – n.r.) ne dau aceeași pătură cu care se învelesc și ceilalți, și ne umplem de păduchi, de purici. Decât în centrele primăriilor, mai bine liber.”

Fiicele l-au păcălit că vin să-l vadă

De grijă nu-i mai poartă nimeni. S-a despărțit de soția sa în 1984, alături de care și-a crescut cele două fiice: Cătălina și Ramona. Prima dintre ele s-a mutat în Italia, iar cealaltă stă în continuare în Prahova: ”Ultima dată când am stat de vorbă cu ele mi-au promis că vin în București să mă vadă, dar n-au mai venit. De atunci le aștept…”. Îl întrebăm ce simte știind că fiicele pot să vină, dar nu se sinchisesc. Răspunsul vine cu ceva întârziere și cu voce mai tremurată decât până atunci. ”Cam ce ar putea simți un om care e pur și simplu uitat de lume? Poate mai vorbim, dacă ne întâlnim, dar nu mai are niciun farmec pentru mine. Am o vârstă deja. Știți, la noi este o vorbă, ”Ți-ai trăit traiul, ți-ai mâncat mălaiul”. De aici încolo, ce o vrea Dumnezeu”.

În toți acești ani a fost nevoit să muncească și să ajute cum poate, pe ici-pe colo, pentru a primi câte ceva de mâncare: ”Uite, am dat zăpada din curtea bisericii, mi-a dat părintele un pachețel. Băieții de acolo, de unde stau eu, îmi dau de mâncare. Când e timpul bun afară, vând cărți pe trotuar și mai câștig un bănuț, mai vine lumea și îmi mai dau câte un pachet.” Singurele prietene pe care le mai are sunt cărțile pe care le-a adunat de-a lungul acestor ani: ”Sunt prieten cu cărțile de mic. Am multe cărți. Începând cu cele de istorie și până la cele cu povești. Sunt averea mea. Nu am putut să le am când eram copil, dar le-am strâns acum la bătrânețe. Unii mai vin la mine să cumpere cărți pentru că eu am cărți vechi pe care nu le mai găsesc în librării.”. Nea Vintilă acceptă, în final, și să-și dea numărul de telefon. ”Poate vă sună cineva, să vă fie alături în perioada asta..”, încercăm să-l înduplecăm. Măcar de Crăciun… ”Cine să fie alături..” răspunde cu glas stins, înainte de a rosti apăsat ”0720 892 720”.