Nicolae Ceaușescu nu iubea resursele acestei țări pentru valoarea lor intrinsecă, ci pentru ceea ce se putea cumpăra cu ele. În perioada comunismului, au fost făcute defrișări masive, fără precedent în istoria României. Azi, se întâmplă același lucru, semn că mentalitatea exploatativă și excesiv consumeristă nu a dispărut.
Se vorbește în spațiul public, mai ales în cel virtual, despre cum țara noastră este jefuită de păduri. Este o realitate cruntă ale cărei efecte am început deja să le resimțim, însă ceea ce se întâmplă de 30 de ani cu pădurile României nu este o noutate. De fapt, defrișarea masivă, irațională este mai degrabă un obicei deprins în special în perioada comunistă, când regimul dictatorial, în lupta cu capitalismul și cu regimul „burghezo-moșieresc”, s-a dorit exploatarea peste limite a tuturor resurselor naturale.
Această concepție nu a fost inventată nici de Ceaușescu, nici de ideologia comunistă în sine, dar el a dus exploatarea pădurilor la un cu totul alt nivel. Dacă iei de bune cifrele cu defrișările din acele timpuri, ajungi să te îngrozești, mai ales că românii nu au simțit deloc o îmbunătățire a traiului de pe urma lor.
Cred că nu există vreo zicală mai falsă ca „românul e frate cu codrul”. Or fi fost tâlharii din vremurile de demult, care se ascundeau prin păduri de poteră. În rest, niciun român n-a prețuit pădurile pentru aportul de valoare pe care-l aduc pe termen lung, din generație în generație. Când ești sărac, singurul lucru care contează este să ai un foc iarna la care să te încălzești și să-și frigi carnea de vânat.
În 1966, producția de cherestea ajunsese la aproape 5,4 milioane de metri cubi, un record istoric. Se urmărea, în principal, exploatarea de rășinoase, lemn ușor, dar de esență tare. Au ieșit din țară peste 1,6 milioane de metri cubi de cherestea de brad și 628.300 metri cubi de foioase. Pentru că se putea și mai mult, ȋn 1971 s-a ajuns la transformarea copacilor ȋn 5.538.000 de metri cubi de cherestea.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]După cum era de așteptat, România juca rolul de furnizor de materii prime și în niciun caz de produse gata prelucrate, care puteau fi vândute mai scump. Marea problemă în această strategie este proasta investiție a banilor pe care-i faci din vânzarea de materii prime. Ar trebui valorificați prin dezvoltarea unor industrii de prelucrare și produsele acestora să fie date la export. Așa cum fac alte țări cu noi.
Noi nu prea importăm materii prime, în afară de combustibili fosili. În schimb, importăm cu megatonele tot felul de produse deja prelucrate, deosebit de scumpe, dar necesare, pentru că noi nu le producem sau le facem prost.
În anii ’70 au început să se simtă efectele defrișărilor. Da, sigur, se mai făceau și reîmpăduriri, dar erau insuficiente și să nu uităm că e nevoie de mult timp până când acei arbori ajung la maturitate. Și, încă un aspect, foarte puțin spus azi: nu toți arborii plantați supraviețuiesc. Dacă măcar jumătate din copacii replantați reușesc, e mare minune. În schimb, înaintea lor, au dispărut de zeci sau poate de sute de ori mai mulți.
Cam tot din această cauză au și început lucrările de amenajare hidrotehnică în zonele unde, prin anii 1970 – 1975, au avut loc inundații distrugătoare de recolte și proprietăți. Dacă ai trăit acele vremuri și n-ai habar că s-a întâmplat asta e pentru că nu se spuneau astfel de detalii la TV. Oricum, emisia dura prea puțin pentru câte detalii ar fi trebuit difuzate.
Au fost și moment când Ceaușescu și cei din jurul lui au fost nevoiți să mai dea și populației lemn, pentru foc, mai ales în iernile deosebit de geroase. Consumul anual era de peste 200.000 de vagoane. Anul 1967 a ȋnregistrat un vȃrf de 253.000. Cum cărbunele mergea către capacitățile de producție din termocentrale și industrie, tot lemnele au rămas de baza pentru ȋncălzirea locuințelor și, ȋn 1973, s-a ajuns la o cotă de 338.900 de vagoane.