Negaționistul Împușcatu. Poveste reală, petrecută luni dimineață într-un mare spital bucureștean

Ca-n orice zi de luni, la spitale e iureș mare. Toată lumea vine lunea, toată lumea se internează începând de lunea. Sunt cozi la triaj, cozi la analize, cozi la tot. Cu totul, de la primul pas pe ușa spitalului până la internare, durează două-trei ceasuri.

Canoane medicale

Intri în hol, arăți cartea de identitate, biletul de trimitere de la medicul de familie, certificatul verde (dacă-l ai, încă e obligatoriu doar la cârciumă, nu și la spital!) dar mai ales rezultatul negativ testului Covid, fără de care nu se poate și care nu trebuie să fie mai vechi de 48 de ore.

Lumea stă disciplinată la coadă, oameni cu diverse necazuri de sănătate, rezolvabile și operabile doar la București. Ca pacient sau ca însoțitor al acestuia (eu asta eram), ai interesul să fii cât mai cooperant, să meargă treaba cât mai repede.

Personalul e operativ, calm, pune întrebări concrete și dorește răspunsuri la fel de precise. Dacă te-ai vaccinat, dacă ai avut Covid, tu sau ai tăi, dacă ai boli sau simptome, etc… Asistentele scriu cu mâinile înmănușate, pe pupitru stă o damigeană de dezinfectant, aflată la dispoziția oricui.

Un tip pus pe scandal

În fața funcționarei de la Triaj ajunge un ins în vârstă, dar încă ”verde”, spătos înalt și bine făcut. Tipul clasic de fost militar, milițian, activist pe partid în comunism sau cam așa ceva. E rugat să-și pună masca, însă refuză iritat: ”Ce mască, doamnă? Eu nu cred în prostiile astea. Eu nu-mi pun mască, nu pot să respir!”.

Tipul e ritos, nu prea admite replică. E rugat, dacă nu-și pune mască, să stea la trei metri distanță de pupitru. Într-un târziu, acceptă distanțarea. Apoi i se solicită să spună cum se numește. Scoate ceremonios dintr-o mapă trimiterea de la medicul de familie. O flutură triumfător, parcă testând oftalmologic abilitățile asistentei. ”Mă scuzați, nu pot să văd, e departe. Dacă mi-ați putea spune dumneavoastră cum vă numiți…”.

Răspunde turbulent, angrenat cu toată ființa sa în acest joc absurd: ”Dacă nu vedeți pe trimitere, vă arăt buletinul. Că scrie de tipar. Poate așa vedeți”. Asistenta nu vede nici pe buletin. ”Vă rog frumos, spuneți cum vă numiți, altfel nu putem colabora…”. ”Nu știu”, vine răspunsul bățos. ”Chiar nu știți cum vă numiți?”. ”Știu, dar nu sunt obligat să vă spun. Vă arăt documentele”. Între timp, în spatele său, la coadă, începe rumoarea. Situația e pe cale să degenereze.

Nume predestinat

Într-un târziu, înghiontit și de protestele celor din spatele său, acceptă să spună cum se numește. Împușcatu îl cheamă pe ins. Împușcatu, nume predestinat. Asta îți și vine să-i faci, să-l împuști. I se cere CNP-ul apoi. Turuie ca o mitralieră: ”Unu-treiejnouă-zero”-etc… Asistenta nu înțelege, pierde firul cifrelor, îl roagă să repete. ”Sunt obligat doar să vă spun cenepeul, nu să vi-l și silabisesc”.

Urmează apoi o întreagă tiradă a ”Împușcatului” despre mizeria din spitale, despre inexistența Covidului, despre absurditatea de a purta mască în interior, despre cât de proști sunt aceia care acceptă să li se pună botniță sau să li se înjecteze în corp toate tâmpeniile. Acceptă însă testul, ca unică posibilitate de a fi internat, dar tot după bombăneli.

”Eu n-am venit pentru Covid, dar fie. Eu am altă problemă, am pensie, card de sănătate, sunteți obligați să mi-o rezolvați!”. Omul pare să nu fie dus cu pluta, e coerent, dar e coerent în absurdul tuturor acțiunilor sale.

Milioane de… Împușcați

Acel Împușcatu, da-i-ar Dumnezeu sănătate, nu e decât unul dintre milioanele de ”Împușcați” din jurul nostru. Au aceeași retorică, susțin aceleași aberații. Deși ei sunt ”Împucații”, adevăratele ținte suntem noi, ceilalți.