Editorial Dan Mlădinoiu

Mihai Eminescu, un staroste cu nume de arhanghel

Dan Mlădinoiu 15.01.2022, 12:53
Mihai Eminescu, un staroste cu nume de arhanghel

Exact la mijloc de iarnă, la jumătate de secol 19, deschidea ușa vieții cea mai de seamă nestemată a coroanei spiritualității românești. Moldavul Ipotești oferea astfel un ctitor care avea să influențeze crucial întreaga noastră literatură. Romanticul Eminescu a împletit inegalabil, într-o sensibilă coardă de aurit clavecin, condiția geniului cu moartea și iubirea.

Eminescu, un voievod al voroavelor de pe aici

Alte seminții ale pământului au avut în scrinul lor cu prețiozități un Poe, Baudelaire, Schiller, Tagore, Esenin, Lorca. Nouă, românilor, bolta divină ne-a dat un Mihai, un astru coborât din „Stelele-n cer”, așa cum se numea ultima sa poezie, ca strălucit început și aspru sfârșit. Căci Cerul nu i-a fost doar tată, ci izvor de har, mentor și ultim aparte refugiu.

A-l aborda ca subiect pe acest titan al gândirii și scrisului româno-universal este ca și cum ai încerca, prin inutilă străduință, să așterni o trilogie pe un sâmbure de cireașă. Așa cum biserica este maica neamului nostru, Eminescu înseamnă un nume de înstelat împărat dăltuit în marmura dalbă a unicității.

Un voievod al voroavelor de pe aici. Întreaga latinitate românească s-a coagulat în călimara sa. Din acel șip s-au așternut pe scoarța perenă a nației slovele adăpate în neasemuitul albastru de Voroneț.
Găsesc cuvenit că, înainte de a scrie despre Mihai Eminescu, trebuie să-ți faci semnul crucii, să-ți îngenunchezi trăirile în semn de omagiu și să cugeți cu sfiiciune.

172 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu
172 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu

“Eu nu-ți pipăi steme și nici lauri”

Fiindcă el a ars ca Nesus în cămașă de venin, după ce a dăruit azur adânc poeziei românești. Cât de inspirat a scris, în a sa “Baladă pentru Eminescu”, cel venit pe lume la poalele Gruiului din Câmpulung, Radu Gyr!

“Te-am slăvit în cărți și în poeme/Ți le-am înălțat iconoctas,/Ca să fulgeri tânăr peste vreme,/Cu vecii de cremene sub pas”.

Icoana lui Eminescu e așezată pe flori de crin, inflorescența purității. Precum o „cheie întoarsă în lacătul realității”, cum frumos constata sensibila literată, Ana Blandiana. Cine nu capătă insomnia, cine nu urlă „neant” și „agonie”, nu poate crea nimic, era concluzia marelui Mircea Eliade.

Într-adevăr, Dumnezeu a hotărât să adune într-un singur condei amplitudinea, profunzimea și intensitatea.

“Împărat, ți-am scris pe tâmple steme/Făt-Frumos, ți-am pus în mâini hanger./Și-au cules din partea ta blesteme,/Viscole și răzvrătiri în cer”. (Radu Gyr)

Pentru că acest lujer de parfumată floare a patriotismului neprihănit a fost stropit cu apa sfântă izvorâtă din Pumnul lui Aron, netrebnicii vremii i-au picurat vitriol pe pământul milenar din care își trăgea seva vieții. Un cneaz însângerat de mișei. O mână de veleitari ce nu a șovăit în a-i strivi corola. Ei au aprins fitilul fatal al pizmei, ipocriziei, malgândirii diseminate.

„Eu nu-ți pipăi steme și nici lauri…/Numai rănile mă plec și ți le strâng/Și le fac medalii mari de aur,/În genunchi, le-nchid în inimă și plâng”. (R.G)

Mihai Eminescu, un colos al intelectualității

Mihai Eminescu a întemeiat lacrima ce plânge cu ochii. Un colos al intelectualității care a extins timpul și spațiul pe culoarul său de viață. Febra ideii unice de aed străbătător de milenii nu l-a părăsit niciodată.

Și de aceea, Mihai Vodă Eminescu rămâne etern un punct de maximă incandescență a culturii românești.

Ce păcat! Timpul, „un călător de vază și-un hoțoman de soi”, nu ni l-ar putea vreodată aduce înapoi.

Urmăriți Impact.ro și pe