06:21
Sunt sate întregi în România care au dispărut pur și simplu de pe fața pământului. Unele s-au ambiționat să rămână în picioare, însă oamenii au plecat din ele de zeci de ani. Sunt satele fantomă ale României. Unele nu mai există decât în registrele autorităților. Cele mai multe au fost mutate de Nicolae Ceaușescu, care avea nevoie de spațiu pentru planurile sale mărețe de dezvoltare.
Nicolae Ceaușescu a ras de pe fața pământului sate întregi, unde trăiau sute și sute de oameni. Aveau case, gospodării, copii de crescut și vise de îndeplinit. Dictatorul a intrat cu buldozerele pentru a face loc canalului Dunăre-Marea Neagră sau pur și simplu avea nevoie de ogorul de sub sat.
Rând pe rând 126 de sate din România au dispărut fizic, mai fiind întegistrate doar în registrele autorităților. Ele au număr poștal, dar nici câinii nu mai latră prin ele. Unele s-au transformat în teren arabil, altele încă mai păstrează casele și gospodăriile din care oamenii au ales să plece unul câte unul.
Una dintre aceste localităţi fantomă se numeşte Huştiu şi este în judeţul Galaţi. Satul este atestat documentar încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Acum a mai rămas din sat doar codul poştal. Au dispărut până şi pietrele de temelie ale caselor.
Însuși Ștefan cel Mare a înființat acest sat, după bătăliile purtate de oştile Moldovei pe Valea Tutovei. Domnitorul l-a răsplătit pentru vitejia lui pe căpitanul de steaguri Lupu Huştiu. Astfel a luat fiinţă, pe cel mai înalt deal din împrejurimi, satul care i-a purtat numele oșteanului.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Există o menţiune despre acest sat şi în romanul Fraţii Jderi, al lui Mihail Sadoveanu. ”În anii comunismului, când proprietăţile particulare au fost distruse, satul a intrat într-o cădere liberă”, spune scriitorul Ilarion Boca.
Autorităţile comuniste s-au opus electrificării cătunului. Locuitorii nu s-au dat bătuți. Au strâns bani pentru stâlpii de electricitate și pentru cabluri, însă comuniștii au confiscat tot. Localnicii s-au dat bătuți și s-au mutat unul câte unul. Ultimul rămas în sat a fost Alexandru Huştiu, descendent al neînfricatului căpitan. A locuit mult timp singur în sat. Nepotul său încă își mai amintește cum era satul odinioară.
„Acolo erau nişte ierni… Prin 70, ţin minte că noi mergeam deasupra gardului. Era un peisaj mai frumos. A fost frumos. Copil fiind, acolo m-am simţit foarte bine”, spune el pentru digi24.ro. „A fost şters de pe hartă. La ora actuală nu există. Nu îl avem sub nici o formă de administrare. Este teren arabil”, spune Iancu Bâra, viceprimarul comunei Priponeşti.
O altă poveste tristă este cea a satului Lindenfeld, ridicat de sași în zona munților Semenic. Comuniștii au făcut tot posibilul să-i izoleze pe sași, astfel încât să-și dorească să plece. Autoritățile au lăsat în paragină drumurile de acces, iar oamenii rămâneau mai mereu izolați.
„Eu veneam cu drujba la reparat la neamțul ăsta, Gheorghe îl chema, și să mi-o repare, am învățat multe de la el. Neamțul avea în octombrie tot acasă adunat, el avea fân, lemne, pe timp de iarnă el nu ieșea afară. Neamț ca neamțu”, povestește Petre Damian, care avea prieteni în satul Lindenfeld.
Satul ridicat la începutul secolului XIX de coloniști germani era un adevărat exemplu în teritoriu. Cele 48 de case erau impecabile, iar partidele de vănătoare organizate în sat însuflețeau localitatea. Nemții și-au dat seama că nu mai sunt doriți în zonă de autorități, așa că și-au negociat plecarea în Germania. Cu toții au plătit, rând pe rând, să fie lăsați să plece peste granițe. Au lăsat totul și au plecat. Și în prezent se pot vedea casele cumobila în interior și sculele de agricultură în șopron.
Asemenea povești trisite au avut loc în nu mai puțin de 126 de sate din România, din care au mai rămas doar codurile poștale. Reprezintă 1% din totalul localităților din România. Aici au dispărut și poveștile, odată cu cei care au plecat de bună-voie sau împinși de comuniști.
