19:54
Pentru a intra în NATO, România a făcut un imens compromis istoric. În vara lui 1997, 7 iulie, după ce președinții Kucima și Constantinescu au semnat la Neptun, Senatul a ratificat, cu 65 de voturi pentru, 50 contra și 3 abțineri, Tratatul cu Ucraina. În acest context, țara noastră recunoștea configurația fruntariilor de nord-est și, implict, nedreptățile istorice făcute în urma Pactului Ribbentrop – Molotov (din vara lui 1939). Politicienii făceau uitată agresiunea sovietică din vara lui 1940 și validau consecințele Tratatului de Pace de la Paris prin care Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța erau smulse din trupul țării și alipite Uniunii Sovietice. A doua zi, la Madrid, aderarea României la NATO a fost respinsă.
O altă vară. 3 iunie 1999. Pielești. România. Un tren NATO cu 20 de vagoane încărcat cu tehnică militară necesară războiul din Kosovo este oprit în triajul gării, tras pe linie moartă și decuplat de la locomotivă. Ordinul vine din stația lui Florin Pătrăchioiu. Șeful gării. Lipsa ștampilei vamale pentru transport este motivul pentru care olteanul, intransigent, nu a acceptat compromisul și și-a ținut paleta la pantof. A urmat un întreg scandal. Amenințări, rugăminți, din nou amenințări…. un film. Fără sărutul tușului peste documentele vamale, oasele de oțel ale vagoanelor au rămas captive în cleștele saboților. În cele două vagoane de călători încinse, soldații americani și-au pierdut răbdarea și gustul în chewing – gum. Inspirat de curajul nebun al lui Pătrăchioiu, regretatul regizor Cristian Nemescu a realizat un film, California Dreamin’ (nesfârșit).
Alte veri au trecut cu goana vagoanelor care se scurg prin micuța gară din câmpia Olteniei, războiul din fosta Iugoslavie s-a sfârșit, americanii s-au întors acasă, România a intrat în NATO (2004), românii din Basarabia și Bucovina de Nord vorbesc mai mult rusește. Cristian Nemescu s-a stins într-un accident cumplit și nu a apucat să-și termine filmul, iar impiegatul Pătrăchioiu s-a pensionat. Doar gara din Pielești a rămas la fel.
Bună ziua domnule Pătrăchioiu, vă sună „ăia de la București”. Vrem să știm ce mai faceți?
Vă mulțumesc de inters. Îmi duc pensia, mă lupt cu problemele de sănătate și-i mulțumesc lui Dumnezeu că, uite chiar acum asta fac, pot să mai tai lemne. M-am pensionat pe caz de boală, am avut mari probleme la un genunchi, o tomoare, era aproape să-mi taie piciorul. Datorită unui medic de la București am scăpat fără mi-l amputeze, că aici, la Craiova, medicii nu au știut ce să facă.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Ați lucrat o viață la CFR, sunteți mulțumit cu pensia pe care o primiți?
(oftează) Pentru a-mi recalcula pensia, am alergat mult și am obosit să o mai fac, Am 29 de ani de muncă la CFR și chiar vorbeam cu un apropiat, care a fost sudor, și-mi spunea că nu e normal ca el să aibă pensia mai mare ca a mea. Chiar și un strungar primește mai mult.
O să vă propun să ne întoarcem în timp. În 1999 ați devenit celebru după ce ați tras pe linie moartă trenul NATO. Vă întreb direct! Acum, după două decenii, dacă ar fi să derulați acest film, ați proceda la fel?
Aș proceda corect! Pentru că așa am făcut-o și atunci. Prima oară nu au avut ștampilă pe actele vamale, a doua oară nu i-am lăsat să plece până când nu au achitat taxele de staționare. M-am gândit la interesul țării mele și al căilor ferate, chiar dacă tot îmi spuneau și se transmitea că vor achita după, că nu știu ce înțelegere de plată au. Am fost corect și, după ce au venit să mă controleze, chiar au văzut că le luasem, fără să-mi dau seama, mai mult. Făcea 9,8 și eu am rotunjit la 10.
Cum au reacționat americanii în acele momente în care ați decuplat locomotiva și i-ați tras pe linie moartă?
Erau agitați. Veneau din sfert în sfert de oră și întrebau dacă s-a rezolvat, vă dați seama că aveau un orar și nu își permiteau să nu-l respecte. Eu le spuneam că nu s-a rezolvat, ei se întorceau cu aceeași întrebare. Până când, după un timp, le-am spus și eu simplu: „măi taică, nu vă supărați pe mine, dar aici e ca la fotbal, intrăm în prelungiri”.
„Acum patru ore mi s-a spus că în zece minute plecăm. Nu a fost așa. Acum trei ore tot zece minute mi-au zis că mai stăm. Acum trebuie să stăm să se încălzească motoarele de la locomotivă, deci tot 10 minute”- Mărturia lui Jeff Thomson, maiorul american care a preluat trenul cu 19 vagoane plecat din Germania și împotmolit la Pielești. Relatare în presa vremii.
Și în prelungiri, în joc a intrat chiar și Traian Băsescu…
Da. A sunat și a transmis să nu părăsesc gara, că vine personal și mă dă afară. L-am așteptat, nu a venit, însă, până la urmă, au pus ștampila. Însă americanii tot nu au plecat, au avut ghinion săracii. S-a stricat locomotiva și au tras trenul înapoi. Au trimis altă locomotivă, însă acum ieșeau din tură mecanicii, au stat după alți mecanici. În total au pierdut vreo 12 ore.
Și alte două săptămâni la plecare. Nu v-au impresionat amenințările și le-ați încurcat și defluirea…
Cum am spus, din Pielești au plecat când au achitat taxele de transport. Au făcut-o pentru vagoanele de marfă, însă aveau atașate și câteva vagoane de călători pentru care nu au plătit. În ziua în care au au scos banii aveau programată plecarea la ora 18:20, însă nu erau toți la tren și am amânat. Nici a doua oară nu s-au strâns, știu că-i aduceau cu autocarele de la hotel Jiul, unde erau cazați și, astfel, am fost obligat și am schimbat din nou ora. A treia oară, unii dintre soldații ajunși mai târziu se plimbau pe peron și am dat ordin să plece trenul, spunându-i mecanicului să o ia ușor, să nu-i pierdem pe ăștia pe sub vagoane. Să vezi cum alergau soldații după tren, este și o poză în ziar. Cu domnul Băsescu, că n-am terminat, m-am întâlnit peste câțiva ani și i-am spus că l-am așteptat la Pielești, în gară, dar nu a venit.
Ca-n melodia lui Gabriel Dorobanțu. Unde v-ați văzut și ce v-a spus domnul Băsescu?
A venit la zilele Coșovenilor. L-am întrebat de ce nu a venit. Și mi-a spus că le-a cerut consilierilor să argumenteze că nu mi-am făcut treaba, iar ei nu au avut ce să prezinte, nu au găsit ceva în neregulă. Acum părea mândru de mine. La un moment dat m-am trezit cu un ziarist din Germania, a vrut să facă un interviu și a încercat să vorbească și cu Băsescu, între timp ajunsese președinte și nu a acceptat, a spus că nu poate să își amintească de cazul meu. În schimb, Emil Constantinescu i-a declarat ziaristului neamț că nu are ce să-mi reproșeze. Râd și acum cînd îmi amintesc că se spunea că în spatele acțiunii mele este Vadim Tudor, că el m-a pus.
Domnule Pătrăchioiu, normalul evenimentelor în care ați fost implicat în 1999 a devenit subiect de film. Ați văzut California dreamin’?
Da. De două ori. Prima oară la premieră, la București, unde am fost invitat special, apoi împreună cu un ziarist.
Și v-a plăcut filmul? Personajul „Doiaru”, cel care interpretează rolul dumneavoastră, nu pare cel mai corect om din lume, din contră…
Da, așa e, filmul nu prea are legătură cu realitatea. M-au invitat și pe platoul de filmare, au tras undeva la gara Comana, spre Giurgiu. Acolo l-am cunoscut pe Armand Assante. A venit la mine după ce m-au prezentat. Toată discuția dintre noi a fost tradusă de Andi Vasluianu.
Interesant. Andi Vasluianu a avut același rol și în film…
Armand Assante (n.red. căpitanul Doug Jones) m-a întrebat cum s-a întâmplat totul, i-am spus că era un tren cu 20 de vagoane și atunci i-a întrebat pe cei care făceau filmul de ce ei, pe platou, au doar câteva vagoane amărâte și o platformă, că ar fi trebuit să aducă un tren cu 20 vagoane. Bine, cât am stat eu acolo, nu au mai filmat nimic, toți mă întrebau câte ceva. La un moment dat a venit fata asta frumușică…. uite că am uitat cum o cheamă.
Maria Dinulescu… (n.red. interpretează rolul Monicăi, fata lui Doiaru)
Așa. A sărit de gâtul meu și a început să strige: „tată, tată”. Ce tată, măi, fata lui Dumnezeu, că eu am doi băieți. Ea, simpatica, era în rol.
Cu Răzvan Vasilescu (n.red. actorul care interpretează rolul lui Doiaru, șeful gării) ați vorbit?
Ne-am întâlnit la premiera filmului și, uite așa, Pătrăchioiu l-a cunoscut pe Doiaru. Și invers.
Ce ați simțit cănd ați aflat că a murit Cristian Nemescu?
Ce să spun, domnule? Ce poți spune de o așa nenorocire. Mi se pare ceva necurat, prea de tot, cum putea ăla să intre în așa hal în ei și apoi tu, stat român, să nu te lupți pentru dreptate! Replica aia dură cu …USA…, NATO… Bill Clinton…cred că a deranjat, o fi fost prea dură… Și pe mine m-au atenționat mulți să am grijă, că cine știe ce o să pățesc, dar nu mi-a fost frică vreodată, am fost eu persecutat destul de superiorii mei. Un băiat tănăr. Și eu am doi băieți și te gândești la ei, mai ales că înainte, când eu mă ocupam și de echipa de fotbal din Pielești, cu mulți ani, la un meci de fotbal disputat la Bratovoiești, adversarii au sărit cu pumnii și picioarele pe noi și unul dintre copiii mei, care era jucător, a ajuns în comă la spital. (VEZI AICI scena!)
În noaptea de 25 spre 26 august 2006, regizorul Cristian Nemescu (27 de ani) și inginerul de sunet Andrei Toncu (28 de ani), precum și taximetristului Dumitru Arustei (24 de ani) au murit după ce mașina în care se aflau a fost lovită în plin, la o viteză de peste 100 km/h, de un autoturism Porsche Cayenne, condus de britanicul Ali Imran, care a trecut pe culoarea roșie a semaforului. Imran a fost condamnat la 6 ani de închisoare.
Filmul lui Nemescu v-a adus mai multă celebritate?
Celebru? Acest termen nu e pentru mine, cum poți deveni celebru cu normalitatea? Mi-am făcut treaba, toată viața am ținut la ordine și disciplină la locul de muncă.
Bine, schimbăm termenul. Erou! Sârbii vă consideră erou!
Așa e, am avut parte de recunoștința lor, ei consideră că prin ce am făcut eu în 1999, am oprit, chiar și pentru câteva ore, bombardamentele asupra Belgradului. În 2018, armata sârbă și televiziunea publică m-au invitat la Niș și la Belgrad pentru patru zile. Chiar un general mi-a spus asta: „datorită dumneavoastră, Belgradul nu a fost bombardat timp de câteva ore, le-ați dat treabă americanilor”. Mi-au dat diplome, mi-au mulțumit și m-au dus într-un muzeu al armatei, unde mi-au spus că o să am locul meu. A fost o bucurie, am simțit că am făcut un lucru bun. Știi ce e ciudat?
Vă rog?
La mine, în Pilești, au existat câteva propuneri pentru a mă numi cetățean de onoare. S-a spus, dar nu s-a făcut… Cum nu s-a făcut absolut nimic pe la noi. Gara a rămas la fel, la un moment dat nici curent nu era, de fiecare dată cînd eram solicitat pentru un interviu, puneam o condiție, să-l facem la gară, să vadă lumea ce e acolo, poate se schimbă ceva. Am candidat și pentru postul de primar în Pielești, dar nu am câștigat. Trebuia să-i cumpăr pe oameni. Toți mă întrebau ce dau de băut, că ceilalți dau. În ziua alegerilor, pe la prânz, m-am retras, mi-am dat seama că oamenii sunt cumpărați, erau persoane pe care mă bazam și pe care le întrebam ce se întâmplă, se uitau lung la mine și mă rugau să-i las, că nu pot vorbi cu mine. Din opt candidați, eu am ieșit al treilea.
Cruntă ironie a sorții, filmul lui Nemescu a scos în evidență și această trăsătură a satului românesc în zilele noastre
Multe lucruri sunt reale, nu e vorba doar de Pielești, în general.
Mi-ați spus că lucrați, de ani buni, la o monografie a comunei Pielești. Își găsește și Florin Pătrăchioiu locul în această monografie?
Nu, nu poate fi vorba de așa ceva, Pătrăchioiu a făcut ce avea de făcut. Din 2003 alerg, pe timpul meu, pe banii mei, să strâng cât mai multe date, e pasiunea care îmi ocupă mie timpul, mai ales acum, cînd sunt la pensie. Însă e greu, e foarte dificil, unii oameni la care apelez pentru strângerea informațiilor mă întreabă, atât de dureros… „mie ce-mi iese?”
