Ca de peste ceva decenii, pe 26 ianuarie, pâlcuri – pâlcuri de deprimați adulatori trădați de istorie (în mințile lor) se prezintă, conform unui disciplinat convocator, la mormântul lui Ceaușescu. Drept un prinos de alean pentru cel ce le-a înrâurit părintește destinele.
Foști activiști dedicați socialismului multilățit, cu căciuli de țurcană brumărie, ex-șefe de sală la „Alimentara”, gospodine cu pestelcă, macaragii cu capetele în norii propășirii propagandiste, strungari autogeni, scafandri la Apa Nova, șoferi de camioane Steagul Roșu își clamează consecvent, efuziunile sentimentale față de cârmaciul lor iubit. Cel care i-a părăsit elicoptericește exact când capitalismul se afla în „descompunere”.
Din recuzita lor cernită de o eternă durere nu lipsesc, ca parolă împotriva eventualilor intruși, pagini din „Scânteia” lui Brucan și Cristoiu, discursuri patetice, slove de recviem și câte un necrolog strident întrerupt de sughițuri. Nu lipsesc batistele cu chenar îndoliat, ce șterg ochi pierduți scăldați în aducere aminte. Conform ordinii de zi a plenarei funeste, un madrigal pe teme din „Internațională” precede lacrimi de adio șterse cu colțuri de basma sau mânecă de cojoc Alain Delon.
Mai importantă decât aceste ritualuri, sfârșite invariabil cu creștinescul „Dumnezeu sa-l ierte”, pe cel care a retezat biserici, este creșterea sa post-mortem în sondaje ad-hoc. Cei cu două „bannere” înfipte în cortex („Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” și „Toată lumea se descurca”) sunt iremediabil cantonați în „iepoca” de zonder, cu pretenții de cositor suflat.
Pentru ei nu contează că pe 4 decembrie 1957 idolul lor a condus unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (Vrancea), ce se împotriveau colectivizării. Semianalfabetul puitor de șanuri și blacheuri, ajuns locotenent-colonel și adjunct al ministrului Forțelor Armate, a ordonat personal deschiderea focului din mitralierele instalate pe camioanele însoțitoare de tancuri. Nouă țărani au fost uciși, 48 răniți și alți 18 au înfundat ani grei de carceră în pușcăriile comuniste.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]De altfel, ce le poți cere unor cetățeni calați în gândirile lor incipiente, dacă barzi cu cărți de vizită și catifea în stilou revărsau maree de osanale scorniceșteanului:
„Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,/Slujindu-mi cu credință, după putere, țara,/Vă mulțumesc de toate, Cinstit și Bun Erou,/Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou,/ Să vină Adevărul, să vină Primăvara”. (Adrian Păunescu, 1986).
Niciun semn de stupoare. Bunăoară, intelectualii mergeau de Paște la slujbe, la mânăstiri, pentru a fi siguri că nu sunt recunoscuți, iar Pastorala conținea obligatoriu numele lui Ceaușescu.
În orbecăiala sa de cârtiță nationalist-comunistă, pe vremea când cincinalul inventat de Stalin era altoit în Republica al cărei președinte era, intervalul de timp se făcea în patru ani pe jumătate. Și asta nu era tot. Omul cu portret într-o ureche reușise să raționalizeze pe cartelă alimentele în timp de pace (anii ’80), lucru care nu se întâmplase în al Doilea Război Mondial. Aici adusese țara pingelarul care se plimbase prin Londra în caleașca reginei Elisabeta a II-a.
Într-un stat normal, acolo unde pașii spre mai bine sunt reali, asemenea tendințe nu există sau, în orice caz, au apariții răzlețe. Atunci când „faptele de arme” ale unui conducător contra propriei populații sunt evocate nostalgic, acea nație are mari probleme. A te raporta la un trecut unde bezna, frigul, teroarea si foamea contribuiau la suprimarea spirituală, mai ales, indică precis cote de dezamăgire împletită cu indignare.
Întotdeauna, un divorț implică inerente comparații. Dacă pentru unii regimul trecut a întrunit condițiile necesare și suficiente întronării mediocrității, arivismului și imposturii, iată că, astăzi, un procent aparent neverosimil de mare al popularității lui este rotunjit de nou-veniți. Aceștia din urmă încep sa creadă că Scaraoțchi nu era chiar atât de smolit, iar comunismul n-a fost „cea mai mare aflare în treabă din istoria omenirii”. Fantasmele care îi bântuiau crezurile lui Ceaușescu l-au împiedicat pe acesta să priceapă zicerea lui Pliniu ce Bătrân: „NE SULTOM ULTRA CREPIDAM”! (n.r.- Cizmare, nu mai sus de sanda!)
Tramvaiul originalei democrații postdecembriste are în vagoanele lui un vatman vremelnic, cu grijă pentru pasagerii de la clasa întâi. În remorcă se află restul, adică „grupul lui etc.”, coborât la ani bisecți în halte de votare pentru a-i legitima electoral pe cei din față. În astă țară mohorâtă, dar plină de umor, nu se mai face istorie, ci se întâmplă câte ceva. Se iese din anonimat prin fapte pocite, reacție de arțag și agresivitate.
Pretendenții la șefie politică nu admit în ruptul capului recomandarea lui Kafka, potrivit căreia e mai bine să rămâi în fața porții, decât să intri și să nu ajungi. Chiar dacă unii dintre ei primesc reject, sunt pregătiți s-o apuce lăturiș pentru a se îmbuiba la festinul puterii.
Sărăcia generalizată îl impinge pe român către concesii. Compromisurile sfârșesc în complicitate. Cu trecutul, de pildă. Cel apropiat. Acolo unde se întâlnesc, anual, pe 26 ianuarie, „ultrașii” lui Ceaușescu cu tot mai numeroși adepti ai ideii: „ce n-ai putut face azi, lasă pe ieri”.
Pentru că, nu în van, un alt menestrel dedicat calfei lipitoare de flecuri scria, cu inima-i umedă de emoții, următoarea înșiruire proprie unei dezgustătoare slugi:
„Când spunem Ceaușescu se face pace-n lume,/Când spunem Ceaușescu e primăvară-n grîu,/Când spunem Ceaușescu e-o doină orice rîu/Și Patria ne crește statornică-renume/Și dar ne este pîinea și-oțelul ni-i oțel/Și Limba romînească ne ninge cu luceferi,/Ni-s anii Ev de aur și-n împlinire teferi,/Căci Ceaușescu este Izbîndă și Drapel./El este Romînia și Romînia El. (George Coandă).
