Claudiu Mirică, fost solist în trupa Stigma, s-a retras din muzică în urmă cu 11 ani, dedicându-se muncii de restaurator opere de artă, în Franța. Luna trecută, însă, artistul a revenit în forță, în lumina reflectoarelor, înregistrând un imens succes la „Vocea României” (PRO TV), cu o piesă în care-și spunea trista poveste, ca artist. În exclusivitate pentru Impact.ro, Claudiu Mirică ne-a vorbit despre viața sa boemă, trăită într-un cochet cartier parizian, unde, cu răbdare și cu migală, readuce la viață tablouri vechi de peste 100 de ani.
Impact.ro: Claudiu, felicitări pentru participarea la „Vocea României” după o pauză de scenă de 11 ani! Însă, odată cu stingerea reflectoarelor, ai revenit în liniștea atelierului tău din Franța, unde restaurezi cu atâta migală valoroase opere de artă…
Claudiu Mirică: Da, am revenit, acasă, la Paris. Asta după câteva luni în București, între două filmări, repetiții… Mi-am reluat viața, departe de lumina reflectoarelor. Mi-a luat ceva timp ca să-mi revin, pentru că, deși „Vocea României” a fost o experiență superbă, a fost cam dificil să revin în cartierul meu parizian, în care nu mă știu decât vecinii. Dar, aveam nevoie să mă întorc repede. Mi-am dat seama încă o dată că, deși iubesc România și tot ce înseamnă ea, acasă sunt, totuși, aici…
Ce a înseamnat revenirea în fața publicului după o pauză muzicală atât de lungă? Și de ce ai ales să cânți o piesă în franceză, atât de tristă?
Deși antrenorilor de la ”Vocea” li s-a părut un pic dramatică motivația mea, aceea de a mai cânta, pentru ultima dată, este adevărul. Am vrut să mai fiu încă o dată în fața unui public, în cea mai frumoasă emisiune în care se cântă, din România. Bine, cred că am fost un pic inconștient, pentru că, deși e magic, nivelul este foarte ridicat, iar show-ul este foarte greu de dus, atât pentru realizatori, cât și pentru concurenți. Cât de sigur ai fi pe tine, tot ai niște emoții enorme. Plutește așa, în aer, sentimentul că ți se joacă viața la Vocea României.
A fost foarte intens, un val de adrenalină. Am vrut să cânt în franceză, pentru că e povestea mea. Piesa ”Voila”, pe care am cântat-o în Blind, este despre un cântăreț căruia îi e frică să apară pe scenă, să se arate oamenilor, dar care riscă și iese în față spunând: așa sunt eu. Este exact ce-am simțit: fie ce-o fi, ăsta sunt eu, 11 ani, după ce am plecat din țară. Îmi pare rău că nu eram în România când emisiunile au fost difuzate. Am primit atât de multă afecțiune din partea oamenilor. Chiar și virtuală. Nu mă așteptam la așa reacții. Erau oameni care mi-au trimis mesaje audio cu ei plângând, spunându-mi că le amintesc de alte vremuri, de adolescența lor, de tinerețe… În plus, cred că s-au regăsit în mine, în cel care a renunțat la tot, la muzică, la viața din România, pentru a se întoarce și a arăta că niciodată nu e prea târziu. Nici măcar pentru muzică.
În cât timp readuci la viață o lucrare? Este o meserie bine plătită în Franța?
Restaurarea de artă este o meserie frumoasă, dar și complicată. Am făcut doi ani de studiu, dar încă mai învăț. În permanență am lucruri de învățat și ador asta. „Repararea” unei opere de artă, pe hârtie sau pe pânză, durează mult, în general, iar asta depinde de problemele ei: sunt tratamente chimice, care necesită cunoștinte clare, altfel, riscul de a distruge o operă este foarte mare. În unele cazuri, câteva secunde în plus și ai ars lucrarea. De când am început meseria aceasta am făcut câteva zeci de restaurări. Și, da, uneori durează și câteva luni de zile. Toate meseriile de patrimoniu sunt, aici, bine plătite. Tot ce înseamnă artizanat. Dar este o meserie pe care nu toată lumea poate s-o facă, îți trebuie o răbdare enormă. Uneori, stau și 8 ore aproape fără pauze pentru a curăța o lucrare sau a face un retuș.
Câte tablouri ai refăcut, până în prezent, și ce înseamnă, de fapt, activitatea de restaurator? E o muncă migăloasă, de chinez bătrân, se spune…
O restaurare începe, înainte de toate, cu un diagnostic, ca la doctor. Spre exemplu, pentru un desen, trebuie mai întâi să identifici tipul de hârtie (nu se restaurează la fel o hârtie din secolul 20, cu una de secol 17, spre exemplu). La fel, un desen în creion nu va avea același tratament cu unul în tush. Pe scurt, se fac analize detaliate, după care se alege tratamentul, care, de cele mai multe ori, este chimic. După uscare, urmează etapele care-mi plac cel mai mult, grefele de hârtie, lipirea rupturilor, retușul de final.
Ce îți oferă Franța, ca artist?
Meseria mea nu este tocmai o meserie de artist, mai degrabă de tehnician de patrimoniu. Noi servim muncii artiștilor, nu aveam voie să intervenim pe munca lor. Retușurile pe care le facem sunt, spre exemplu, mici iluzii optice, daca vrei. Artiștii rămân ei, noi doar prelungim viață operelor de artă cu încă 80-100 de ani.
Crezi în energia unui portret, a unui tablou? Acum restaurezi și portretul unui domn din alt veac.
Sincer, avem o relație specială cu operele și cu personajele din tablouri și desene… Pentru câteva săptămâni sau luni, devin „cunoscuți”, le știm fiecare detaliu. De multe ori, când mă gândesc că am grijă de un tablou care are 100 de ani… Mă gândesc uneori prin câte case a fost, câte tragedii, câte povești a văzut acel tablou. E fascinant.
În Franța sunt revolte privind majorarea vârstei de pensionare la 64 ani. Vei lua pensie și-n România și în Franța?
Sincer, nu mă gândesc încă la pensionare. Aș vrea să lucrez până la 100 de ani, dacă îi prind. Cu condiția să fac ceea ce-mi place.
Locuiești în Franța, unde joacă și Messi. A pierdut la capitolul popularitate după imensul succes din Qatar, unde Messi a câștigat cu Argentina Campionatul Mondial?
Nu mă mai uit la fotbal de ani de zile, nu mă interesează deloc. Nici la finală nu m-am uitat. Am știut că Franța a pierdut pentru că nu au ieșit oamenii pe stradă.
Ce surprize muzicale ne mai pregătești?
Deși am o altă viață de mai bine de 11 ani, o altă meserie, un alt fel de a vedea viața, Denis The Motans, antrenorul meu de la „Vocea României”, m-a încurajat enorm. Chiar m-a surprins, pentru că nu intenționam să mai cânt vreodată. În plus, m-am revăzut la București cu un foarte drag colaborator, Mihai Ogășanu, cunoscut, printre altele pentru piesele compuse pentru Loredana Groza. Am lucrat excelent cu el începând cu 2005. Nu ne mai văzusem de 18 ani. Așa că, în curând, vom lansa o piesa compusă de noi doi. E un om foarte talentat. În plus, este pasionat de film, de teatru, de cultură, în general. E ceva diferit de ceea ce am făcut până acum. Și e un „mulțumesc” pentru cei care nu m-au uitat.