14:57
La 32 de ani de la împușcarea în Sfânta zi de Crăciun a lui Nicolae și Elena Ceaușescu, dictatorul comunist, mult hulitul tiran acuzat de toate relele posibile făcute împotriva poporului român, marile sale proiecte edilitare, abandonate sau distruse ori vândute de mafia politică și securistă de după decembrie 1989, sunt văzute și înțelese, acum, într-o altă lumină.
Vrând-nevrând, generația actuală este datoare să recunoască faptul că marile realizări în domeniul construcțiilor industriale, de la fabrici exportatoare de produse în toată lumea, la infrastructură energetică, centrale hidro și termo, baraje, și rețele de transport rutier, cale ferată, maritimo fluviale, sistemele de irigații care deserveau peste trei milioane de hectare de terenuri agricole, sunt rodul politicii economice dirijate de Ceaușescu.
Cu tot efortul financiar uriaș, la care s-au adăugat cele determinate de politica de anulare a datoriile externe ale României către marile corporații bancare care conduceau și care conduc, până la subjugare, aproape toate statele lumii. Eforturi care au dus la sărăcirea populației, la supunerea acesteia unor măsuri restrictive care au dus la o scădere dramatică a nivelului de trai, a calității vieții. La care s-au adăugat deciziile ideologice, izvorâte din paranoia progresivă a cuplului ceaușist, și în special din influența malefică, destructivă a Elenei Ceaușescu asupra soțului dictator, culminând cu cenzură aproape totală, îndoctrinare cu dogme care depășeau chiar și conceptele filosofiei marxist-leniniste, precursoare ale tuturor ideologiilor și politicilor socialiste ale secolului XX.
Toate acestea se petreceau în deceniul al nouălea al secolului trecut, cel care, în penultimul său an, a dus la revoltele care au provocat prăbușirea comunismului în Estul Europei, stat cu stat, ca într-un joc de domino, al cărui impuls declanșator a fost dat de păpușarii lumii, aceiași care joacă pe degete omenirea și în aceste vremuri.
Mai pe românește, Nicolae Ceaușescu a luat-o razna în anii ’70, chiar la începutul acestora, după vizitele istorice, de tristă influență, făcute de Ceaușescu în vara lui 1971, în China condusă de Mao Tze Dun, Coreea de Nord, a lui Kim Ir Sen și Mongolia lui Țedenbal, toți marii dictatori comuniști ai secolului trecut. Pe lângă apucăturile ideologice și ale cultivării propriei personalități, de care Ceaușescu a fost realmente fascinat, copiindu-le, implementându-le și aplicându-le în țară, acesta a importat și o nouă viziune arhitecturală, aplicabilă la nivelul întregii țări. Noua filozofie urbanistică, grandioasă, foarte asemănătoare și cu cea gândită și parțial pusă în practică chiar de Adolf Hitler, era menită să pună în evidență propria personalitate a lui Ceaușescu.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Și așa atingem subiectul propus de impact.ro. „Circurile Foamei”, denumire generică dată de locuitorii Bucureștiului, cei care ar fi urmat să fie „beneficiarii acestui proiect urbanistic megaloman, dus la paroxism, a unor construcții uriașe proiectate să aibă o cupolă imensă drept acoperiș, în care ar fi trebuit să funcționeze complexuri comerciale.
Proiectul inițial cuprindea 11 asemenea construcții plasate în diferite cartiere bucureștene. Au fost demarate construirea a șase dintre acestea, din care, pînă la căderea regimului ceaușist, doar două au fost finalizate.
Primul care a fost terminat și dat în folosință a fost cel din cartierul Pantelimon, de la Piața Delfinului. Conceptul era în felul următor. La parter erau amplasate spații alimentare, la etaj, totul circular, magazine nealimentare. Haine, încălțăminte, mercerii cosmetice, electrocasnice, feronerii și altele, vorba poetului anonim de cartier, „tancuri, lame,… ace, brice…”. Idei fabuloase, doar că lipsea marfa. Spațiile alimentare erau goale. Galantarele erau pline cu conserve de sardine, bulion și iahnie cu slănină, iar rafturile cu pungi de ”biscuiți șprițați”, o delicatesă, vorba vine, cu care părinții umpleau burțile copiilor înainte să le dea să mănânce ciorbă de tacâmuri (gheare, gâturi și capete de păsări) sau șnițele făcute cu felii de parizer.
Și, desigur, nu lipseau celebrele cutii cu „creveți” vietnamezi, celebrele chipsuri care aveau la bază făină de creveți plus ce-o mai fi fost adăugat. Prăjiți în ulei, se expandau, se puneau în castron și se ronțăiau în timpul miniprogramului tv de doar două ore pe zi, spre sfârșitul anilor ’80, în care numele „mult iubitului și stimatului conducător” Nicolae Ceaușescu se auzea de câteva sute de ori. În ceea ce privește magazinele de la etaj, hainele erau din cele lălâi, în culori cenușii ca viața de atunci, perfecte pentru garderoba filmelor cu ilegaliști comuniști.
La „electrocasnice”, situația era și mai proastă. Ici colo un radiator, rotund, numai bun să-ți incendiezi casa, în caz de scurtcircuit, câte un aspirator, neapărat marca „Ideal” sau vreo mașină de spălat „Alba Lux”, care atunci când era pornită ziceai că se pregătește de decolare un Tupolev-154, avion rusesc, din anii ’60, cu motoare asurzitoare. Cât despre televizoarele color și frigidere, se știa, așteptarea pe liste a unui astfel de obiect, considerat de lux atunci,se întindea pe luni de zile. Slujitorii regimului, membri ai Organizațiilor de bază ale Partidului Comunist și ai Securității, alături de „șmecherii zilei”, măcelarii, aprozariștii, hoții care deserveau nomenclatura, erau printre cei favorizați și aveau întâietate la cumpărare față de oamenii muncii de rând.
„Circul foamei” de la Delfinului mai există și acum. De trei decenii funcționează ca un sinistru spațiu cu comercianții de lucruri pe care le poți găsi, de altfel, în orice complex chinezesc. Ieftine și de foarte proastă calitate. Comercianții încearcă să supraviețuiască vânzându-și produsele unei populații locale tot mai sărace.
Este un fel centru de ajutor reciproc, o alianță între săraci, în care unii cumpără angro „fel și fel” și le vând altora cu adaos comercial minim. O imagine tristă, cenușie a unui comerț mult chiar sub cele din lumea a treia. Măcar acolo, în zona asiatică și africană, spectacolul comerțului e înviorat de culori exotice.
Al doilea „circ al foamei” dus până la capăt în regimul comunist a fost cel de la Unirii, din spatele supermagazinului cu același nume, și această realizare a „epocii de aur”, așa cum era denumită întru preamărirea „iubitului conducător” Nicolae Ceaușescu, perioada în care țara era condusă de acesta. Construită pe locul vechii Piețe a Unirii, căreia i se mai păstrase un mic locșor, construcția de inspirație asiatică, mai precis nord-coreeană, a funcționat dar a fost doar un kitsch, departe de ideea de măreție a epocii. Proiect, și acesta, eșuat într-un spațiu imens, dar sordid, în care se derula un comerț mai degrabă specific târgurilor din cele mai sărace și defavorizate economic zone ale țării.
Și acum, acest spațiu funcționează și are toate aparențele unei fantome a trecutului, a unui muribund urbanistic ținut în viață doar de inerția cumpărătorilor de mică rezistență existențială a acestei zone, dominate în special de comunități etnice minoritare. Ani de zile, un afacerist din Arad, Aurel Muntean, cel care deține și Magazinul Victoriei de pe Calea Victoriei, dar și Hotelul Împăratul Romanilor din Sibiu, a încercat să cumpere, să pună mâna pe cașcarabetele de beton de la Unirii. Autoritățile i-au pus bețe în roate și la un moment dat se părea că renunță la idee. De doi ani însă Muntean și-a reluat demersurile, anunțându-și intențiile de reabilitare și modernizare a uriașului spațiu comercial.
Cam asta s-a ales de marile planuri mărețe ale lui Ceaușescu. La acest punct trebuie spus, că finalitatea acestor spații comerciale, ale acestor, popular și cu amară ironie denumite, „circuri ale foamei”, urma să fie alta. Clădirile, cu acea specifică particularitate arhitecturală dată de cupolă, aidoma celor de deasupra arenelor de circ, trebuiau să devină niște uriașe cantine populare.
Așa gândea „farul călăuzitor”, „marele conducător, care viza trecerea de la „societatea socialist multilateral dezvoltată”, așa cum era denumită orânduirea socială a momentului, la veritabilul „comunism”, în care poporul urma să dețină și să împartă în mod egal toată avuția țării.
„Circurile foamei”, și așa se întregește denumirea populară, urmau să fie , după cum aflase și văzuse Ceaușescu în Coreea de Nord, uriașe cantine, în care „oamenii muncii”, denumire devenită peiorativă prin menționarea ei excesivă în discursurile propagandiștilor comuniști, după ce „ieșeau de la serviciu”, puteau să intre și să mănânce, la bandă, ca la autoserviri, porții de mâncare gătite de armate de bucătărese, în așa fel încât timpul acestora să fie cât mai bine controlat și eficientizat. Se vorbea chiar să se ajungă la un meniu fix compus dintr-un singur fel de mâncare. Orez fiert cu pește. Fără lamâie.
Oamenii ar fi urmat să devină niște sclavi ai muncii, niște roboți, cam ceea ce se urmărește și în zilele noastre, cu toată această nebunie mondială pe care o trăim. Niște umili executanți, spuneți-le cum vreți, roboți sau sclavi, oameni care să asculte de ordinele mai marilor partidului. Muncă, mâncare la cantină, acolo sau luată la pachet-observați similitudinile cu ce se întâmplă acum!, veghe și somn acasă. Și din nou la muncă”, „pentru propășirea țării și înaintarea acesteia spre comunism”. Marș ale oamenilor spre un viitor proclamat ca „luminos”, dar întunecat, sărac și nesigur, după cum îl resimțea populația, însoțit de o cântare și proslăvire continuă, deșănțată a „mărețului” Nicolae Ceaușescu.
Așadar, doar construcțiile de la Piața Delfinului și Unirii au avut, cât de cât finalitate. Atât s-a ales din mărețul proiect al lui Ceaușescu. După Revoluție. Odată cu declanșarea, în 1990, a implementării capitalismului, de tip sălbatic, după cum avea să fie denumit, pentru că metodele erau fruste, brutale, incluzând operațiuni dubioase, situate dincolo de limita legii. Proces de capitalizare în care protagoniștii erau politicenii, noii securiști, mascați sau din rândul proaspăt înființatelor servicii secrete, mincinos denumite „democratice”. Laolaltă cu interlopi, afaceriști de carton și cetățeni străini, mulți dintre proveniți din rândul rețelelor de crimă organizate transfrontaliere.
Un turc, om de afaceri cu bani și cu aparență onestă, cu pedigree financiar bun, a achiziționat construcția de beton neterminată de la Vitan-Bârzești. Investiție serioasă, spațiul a fost finalizat în timp record devenind primul mall cu iz occidental din București, realizat sută la sută pe scheletul unui „circ al foamei”. Spații comerciale generoase, luminate a giorno, cu mărci occidentale, de renume. Uitați erau, de acum, blugii Piramyd, din Turcia, care deveniseră marcă vestimentară în 1990 pentru mai toți tinerii din România. Ieftini, accesibili. Și de calitate foarte proastă. Plus că mai erau și urâți.
Având deja rețeta de succes, turcul s-a extins. Câțiva ani mai târziu a preluat și epava de beton din Drumul Taberei graniță cu Militari, spre Lujerului, de la intersecția bulevardului Timișoara cu strada Brașov. Aici, după o muncă susținută și bine organizată, a fost inaugurat al doilea mall clădit pe o fantomă a trecutului. Plaza Romania. Un regal al luxului comercial, spațiu comercial și de divertisment deopotrivă, menit să deservească două mari comunități urbane din două cartiere învecinate. Drumul Taberei și Militari.
Reamintim că în acest reportaj facem referire strict la mall-urile care au fost ridicate și puse în circuitul comercial al Bucureștiului pe structurile fostelor construcții din timpul regimului comunist, care fuseseră abandonate după căderea lui Nicolae Ceaușescu.
”Circul foamei” din Drumul Taberei a fost, până spre sfârșitul anilor ’90, un loc al supraviețuirii la limita existenței. O structură de beton fără pereți, cu o cupola deasupra, ca o navă spațială intrată cu sute de mii de ani în urmă în coliziune cu Pământul. Loc de adăpost pentru săracii deceniului, pentru cei pe care ruperea de comunism și capitalismul rapace de tip original, bazat pe un război dur, care nu lăsa în urmă prizonieri, a însemnat sărăcire totală.
Un război în care unii, puțini, câștigau din plin, alții intrau în masa amorfă a clasei submijlocii, iar alțiii fuseseră sortiți deja sărăciei lucii, foamei, a luptei de a mai prinde în viață încă o zi. Singuratici, ratați, alungați de cei de acasă, cu agoniseala făcută praf prin credite și jocuri piramidale puse la punct de noua Securitate în cârdășie cu politicieni și hoți băgați în față.
Circul foamei dinspre Lujerului, mai ales spre seară și mai apoi curpins de întunecimea nopții, devenea un loc înspăimântător. Periculos, amenințător. Disperați, înfometați ai zilei, aurolaci , boschetari alcoolici, hoți veniți să împartă prada de peste zi, cuțitari fără scrupule, gata să înfigă șișul în oricine pentru o geacă de piele turcească, cu singurul regret, apoi, că a găurit jacheta. Venetici veniți cu trenul disperării din te miri ce colț al țării, cu speranța deșartă că în Capitală își vor face un trai mai bun.
Și, în toată această faună, tablou al unei lumi în descompunere, familii sărace lipite. Care au rămas fără case. Familii cu copii, cu sacoșe și valize desfundate, târâte zile și nopți ca pe niște amintiri urâte și grele. Oameni cu trecut și istorii pe care nimeni nu vrea să le asculte, pe care ei înșiși nu vor să le spună nimănui. Își întind la sfîrșitul zilei, rupți de oboseala unei munci de zilier, poate, cartoanele prin colțuri de betoane și adorm sperând să răzbată spre altă zi de chin.
Unii dintre acești năpăstuiți, cei cu familii, cu copii, își amenajaseră, atunci, adăposturi pentru mai lungi perioade de timp, în care rezistau chiar și pe timpul iernii.
Reporterul impact.ro a cunoscut, la acea vreme, o familie care a locuit acolo, între betoanele reci și sumbre ale construcției, devenită peste ani un mall fastuos. Familia Ciobanu. Constantin și Dorina Ciobanu. Un el și o ea și trei băieți. Unul de 9 ani, unul de 11 și cel mare, de 14. Vârstele lor din 1997, data fotografierii de către reporterul impact.ro.
Își ridicaseră chiar niște pereți din blocuri de BCA luate de pe șantiere părăsite, adunaseră mobilă desperecheată, scaune și mese șchioape, bucăți murdare de mochete aruncate prin gunoaie. Trențe atârnate peste tot. O vatră improvizată. Șobolani în turme, pe care călcau noaptea pe ei și nu fugeau. Foame aproape continuă. Frig. Și multă tristețe. Impact.ro prezintă, odată cu acest reportaj, o fotografie cu familia.
Ciobanu, Constantin și Dorina, cu fiii lor, realizată chiar atunci, de autorul acestor rânduri. Mai mult ca sigur unica fotografie făcută în miezul acelui colos de beton abandonat mizeriei și dezintegrării.
Au trecut aproape 25 de ani de atunci. Numai Dumnezeu știe ce s-a ales de personajele din fotografia alb negru. Acum, aici, pe acel loc, strălucește ca un astru pogorât să lumineze perfidul zeul al comerțului, un mall grandios. Și dacă nu cei tineri, din ziua de azi, cei de vârsta a doua, locuitori din zonă, care au văzut și au trăit alături de uriașul de beton lăsat în paragină după revoluție, trebuie să aibă flash-uri, să fie cutremurați pentru câteva clipe, atunci când pășesc în mall, de amintirile acelor vremuri sumbre.
