22:18
Înainte de a fi orașul de astăzi, Timișoara a fost o cetate importantă în zonă. Istoria ei se întinde până în vremea avarilor, dar primele mențiuni istoriografice datează din secolul al XIII-lea. Carol Robert de Anjou a construit aici prima cetate de piatră (cetatea angevină), iar Ioan de Hunedoara a refăcut cetatea distrusă în urma unui cutremur din 1443. În 1552 cetatea a fost cucerită de turci, care au stăpânit-o până în 1716, când a fost cucerită de habsburgi. Aceștia au reclădit-o, mult mai mare, cu fortificații în stil Pagan, un sistem precursor sistemului Vauban.
Timpul a trecut însă, armele s-au modernizat, iar impresionantele ziduri și fortificații nu mai făceau față noilor tipuri de artilerie. În plus, nici orașul nu se putea extinde, prins fiind între zidurile masive care îi îngrădeau dezvoltarea. Așa că s-a luat decizia demolării acestora. Lucru extrem de dificil, ținând cont că una dintre principalele calități ale acestor fortificații era tocmai rezistența.
Amplul process de demolare a adus în oraș meseriași ale căror specializări s-au pierdut demult, de exemplu, cubicași și nisipari.
În timpul operațiunilor de demolare se presupune că, în Timișoara, au sosit mii de cubicași, mulți dintre ei împreună cu familiile. Asta pentru că munca le era bine plătită și, în plus, li se ivise astfel ocazia să se stabilească în oraș.
“Cubicaşii transportau resturile de moloz rezultate din demolarea zidurilor şi stivuiau cărămizile. Până în 1911, din zidurile cetăţii Timişoarei au fost recuperate peste 25 milioane de cărămizi întregi. 18 milioane au fost vândute particularilor şi 7 milioane au fost utilizate pentru construirea unor edificii publice. Multe dintre clădirile istorice pe care le vedem azi în oraş au fost ridicate din cărămizile recuperate prin truda cubicaşilor”, scrie Smaranda Vultur în “Memorie şi diversitate culturală la Timişoara-Meşteri de care ne amintim”.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]La ridicarea noilor construcții din oraș, un rol major l-au avut nisiparii. Aceștia îşi câştigau existenţa din strângerea şi comercializarea nisipului. Cu şalupele lor, numite ladik-uri, mergeau în sus pe Bega, până la Remetea, unde le umpleau cu nisip. Apoi, încet, veneau în jos pe apă, până la Timişoara, în cartierul Crişan. Pe mal era pusă o scândură lată, pe care nisipul era descărcat. De acolo veneau căruţaşii şi îl luau. Îl transportau mai apoi în zonele unde era nevoie de el pentru construcții.
Și marinarii de pe șlepuri au venit în număr mare, multe dintre materialele provenite din demolări sau de care era nevoie pentru reconstrucție venind tot pe Bega, un important canal de navigație la acea vreme.
Faimoasa cetate fortificată a Timișoarei a dispărut încet, încet. Printre ultimele construcții dărâmate a fost cazarma Transilvania, cunoscută ca fiind, la vremea ei, cea mai lungă construcție de acest fel din Europa. Pe locul unde acum ridică imobile mai vechi sau mai noi, cu sute de ani în urmă, erau cele trei centuri stelare ce puteau fi umplute cu apă.
Cetatea demolată avea 9 bastioane și 3 porți: bastioanele Carol, Francisc, Theresia, Iosef, Hamilton, Castelul, Mercy, Eugeniu, Elisabeth și porțile Viena, Petrovaradin și Transilvania. Dintre toate doar bastionul Maria Therezia, construit între anii 1730-1735 se vede și astăzi. Au mai rezistat câteva ziduri precum și manejul fostei cazărmi, care adăpostește acum o sală de spectacole a Teatrului Național din Timișoara.,
