Cel mai mare incendiu din istoria Bucureștiului: cum au ars 2000 de case din joaca unui copil
În anul 1847 a avut loc cel mai mare incendiu din istoria recentă a Bucureștiului. Datele oficiale arată că în urma sa au murit 15 oameni și alți zeci au fost răniți. Pagubele materiale au fost cu adevărat impresionante. Se estimează că peste 2.000 de clădiri din centrul Capitalei și împrejurimi au fost mistuite de flăcări. Focul a izbucnit de la joaca unui copil.
Cel mai mare incendiu din istoria Bucureștiului
Incendiul a izbucnit pe 23 martie 1847, chiar în ziua de Paște. Potrivit unor documente istorice, flăcările au mistuit tot ce le-a stat în cale, iar timp de trei săptămâni nu au putut fi stinse.
Poetul Anton Pann a fost martor al evenimentului și a descris, ulterior, cum a mistuit incendiul un sfert din Capitală. Jurnalul său este păstrat la Muzeul Național al Pompierilor din București.
Flăcările au fost provocate de joaca nesupravegheată a fiului cluceresei (mare dregător) Zinca Drăgănescu, care a tras cu un pistol spre podul plin cu fân al şopronului, potrivit Historia.ro. Din cauza vântului foarte puternic, focul s-a extins cu repeziciune în partea de est a orașului.
„Incendiul a mistuit zona Curţii Vechi de lângă Hanul lui Manuc, numeroase case de pe malul stâng al Dâmboviţei, întinzându-se spre Colţea, zona Sf. Vineri, până în Calea Văcăreştilor. Cuprinzând o zonă comercială foarte densă, focul a pricinuit pagube evaluate la peste 30.000 pungi de aur, provocând şi moartea a o «mulţime de negustori, care s-au stins cu totul»”, scria la acea vreme şi cronicarul Ioan Sân Dobre Cojocarul.
Unii localnici au fugit către dealul Mitropoliei pentru a se refugia. Anton Pann povestește atmosfera din timpul tragicului eveniment:
„Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor. Pe uliţe, oamenii alergau înspăimântaţi, răsunau comenzile militare şi vaietele deznădăjduiţilor”.
Nu mai puțin de 12 biserici au fost făcute scrum, potrivit directorului Muzeului Național al Pompierilor, Vasile Bălan: Sf. Dimitrie, Biserica Domnească de la Curtea Veche, Sf. Antonie de la Puşcărie (toate sunt în zona Hanul lui Manuc), Bărăţia, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Mina din mahalaua Stelea (lângă actuala biserică Sf. Vineri), biserica Vergului, Udricani, Lucaci (lângă Hala Traian), Ceauş Radu şi Sf. Ştefan.
Spaima că și-ar putea pierde toate avuțiile i-a făcut pe marii dregători să-și scoată marfa și să o depoziteze în mijlocul străzilor, încucând astfel pompierii și soldaţii „miliţiei pământene” care veniseră în ajutor pentru a stinge focul.
Unii negustori au considerat, conform unui obicei al locului, să-și ducă mărfurile după zidurile hanului Sf. Gheorghe cel Nou. Însă precum scrie Anton Pann, focul a mistuit chiar și zidurile cetății acestuia, astfel „că fir de aţă nimeni n-a scos”.
Lupta cu focul a fost una deosebit de dificilă. Din cauza faptului că pe atunci pompierii nu aveau în dotare autospeciale cu apă, au fost nevoiți să apeleze la sacagiii care transportau apă din Dâmbovița în butoaie. Iar unde se putea erau folosite pompele manuale.
Flăcările au fost atât de puternice, încât și după o săptămână de la stingerea lor pământul era încă fierbinte.
Reconstrucția Capitalei
După incendiu a început reconstrucția Bucureștiului. În acest scop au fost organizate spectacole de binefacere, iar autoritățile au cerut ajutorul inclusiv altor țări din Europa. Astfel, au donat sume importante de bani domnitorul Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu, sultanul Turciei, domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, domnitorul Serbiei, Miloş Obrenovici, şi pitarul Evanghelie Zappa.
Reconstrucția Capitalei s-a făcut după principiile moderne ale acelor vremuri. Casele au fost acoperite cu tablă, atelierele meşteşugăreşti unde se lucra cu focul sunt scoase din zona centrală şi au fost montate mai multe cişmele şi conducte de apă.