10:15
Mulți posesori de câini se uită surprinși, adesea, la patrupedul lor cum „urlă ca lupii”. Chiar dacă e vorba de un ciobănesc german – de la care ne-am aștepta – ori un micuț teckel ce încape într-o geantă de umăr. Pe de altă parte, când ne uităm la mutrișoarele lor, pare greu de crezut că toți câțeii din curțile ori apartamentele noastre sunt descendenți din lupi.
Privim un bichon ori un caniche și ne pare greu de crezut că strămoșii acestora au fost lupi. Oricum, se știe deja rasele mai vechi sunt genetic mai asemănătoare cu lupii, decât cele moderne. Există, însă, și alți câțiva indicatori cu ajutorul cărora ne putem da seama „cât de lup” e câinele nostru.
Iar unul dintre ei este legat de tendința patrupedului nostru domestic de a urla, mai degrabă decât de a lătra, ca răspuns la urletul altui câine. Acest comportament este adesea asociat cu o apropiere genetică mai mare de lup, față de cei care latră.
Urletul este o formă de comunicare pe distanțe lungi, observată la unii câini. În sălbăticie, este util atunci când își marchează teritoriul și informează alte animale unde se află. La rasele domestice, rolul urletului este mai puțin clar, deoarece unor câini le place să urle, în timp ce alții par să nu urle deloc.
Pentru a investiga dacă a existat o explicație genetică pentru câinii care urlă în comparație cu cei care latră, cercetătorii de la Departamentul de Etologie, Universitatea Eötvös Loránd (ELTE), din Budapesta, au observat modul în care 68 de câini au răspuns la sunetul lupilor care urlau. Apoi au comparat răspunsurile câinilor cu apropierea lor genetică de lupi.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]
Rezultatele au arătat că rasele mai vechi – care sunt mai strâns legate de lupi – erau mult mai probabil să răspundă la sunetul urletului tot cu un urlet și că erau, de asemenea, mai stresate de acesta. Pe de altă parte, rasele mai moderne au fost mai puțin deranjate și mai dispuse să latre, ca răspuns la urletele lupilor.
„Se pare că, deși urletul este prezent în repertoriul majorității raselor, acesta și-a pierdut funcționalitatea din cauza mediului social schimbat. Astfel, rasele moderne nu îl folosesc în situații adecvate””, a explicat principalul autor al studiului, Fanni Lehoczki în revista Nature.
O altă caracteristică definitorie a probabilității unui câine de a răspunde cu un urlet sau un lătrat este legată de sex.
„Ceea ce am descoperit este că ceva se întâmplă cu hormonii sexuali masculini, deoarece nu există nicio diferență între femelele intacte și sterilizate, în schimb masculii sterilizați se comportă diferit față de cei intacți”, a continuat Lehoczki.
„Masculii sterilizați, care au o lipsă de testosteron, urlă mai mult ca răspuns la urletele alor masculi. Pe măsură ce masculii sterilizați sunt mai fricoși, acest rezultat poate fi în conformitate cu descoperirile noastre despre receptivitate și comportament mai stresat. Astfel, urletul câinelui poate însemna, de fapt, „Mi-e frică, nu te apropia”.
A existat, de asemenea, o asociere de vârstă cu tendința de a urla mai mult, deoarece câinii mai tineri (mai mici de doi ani) au avut tendința să urle cam la fel pe toate planurile. Cu toate acestea, câinii de doi ani sau mai mari au avut mai multe șanse să răspundă cu lătrat și urlete, în funcție de distanța rasei lor față de lupi.
Descoperirile susțin ideea că urletul este ceva ce pot face majoritatea câinilor, dar funcția sa ca formă de comunicare a devenit mai slabă, odată cu rasele din ce în ce mai moderne. Și că acest efect devine mai pronunțat pe măsură ce câinii îmbătrânesc.
Urletul ar putea fi, prin urmare, considerat o altă trăsătură canină, care a fost schimbată fundamental de domesticirea acestor animale, transformând radical ceea ce a fost odată un instrument crucial pentru comunicarea acestora în sălbăticie
