În a 20-a zi a lui Prier 1839, s-a născut cel prin care România s-a înomenit. Atunci când se spune că ești fiul lui Dumnezeu, devii dezmărginit, iar monarhii au fost percepuți ca puntea dintre sacru și normalitate. De aici și consacrata formulă: “Eu…prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României…”,cum își începeau odinioară cuvântările și edictele șefii noștri de stat.
Coroana, sceptrul, uneori hlamida s-au contopit pentru prima dată într-un “tată” al neamului românesc, pe numele său, Carol I de Hohenzollern- Sigmaringen. În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), țara adoptivă s-a aflat sub admiranilul sigiliu al dictonului, pe care monarhul l-a urmat cu consecvență: “Nimic pentru mine, totul pentru țară.”
După părerea mea, această deviză s-ar impune a fi dăltuită pe frontispiciul actualului Palat al Parlamentului. Nu am fost un Imperiu Roman de Apus sau de Răsărit. Nu am avut un Cezar, un Octavian Augustus, un Commodus în declin, un Aurelian, ci un Traian de maximă eficiență.
Cel puțin ca teritoriu, însă, instituțiile, cultura, limbile, religia, arta, arhitectura, filosofia, dreptul, știința, codul legislativ și formarea republicilor moderne, precum Franța și Statele Unite, apoi, Spania, Italia, Portugalia și România își au izvorul în grandioasa moștenire lăsată de imperiul menționat.
N-am beneficiat de dinastii tudoriene, nici de un Richard al III-lea (ultimul rege din casa York) în stare să ofere un regat pentru un cal. În jețul nostru suprem nu s-au urcat Henrici, Ludovici, Eduarzi sau un Bonaparte, capete încoronate ce au influențat capital omenirea.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]
Un pilduitor militar de carieră și un excelent politician cu vederi liberale, dintr-o familie înrudită cu Napoleon al III-lea. Ion C. Brătianu a fost artizanul principal al acceptului de a conduce țara primit de la Carol și tatăl său în urma întânirii lor de la Dusseldorf.
Astfel, din 10 mai 1866, data depunerii jurământului cu dreapta pe Evanghelie, Carol a fost domnitor al României, până la mijlocul lui martie 1881, când a fost proclamat rege. Așa a devenit primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Ferdinand Întregitorul, în Casa Regală de România, dinastie ce avea să conducă destinul țării până la fatidicul an 1947, atunci când națiunea intra în bezna roșie.
Carol I a obținut independența țării, înzestrând-o, printre altele, cu un prestigiu de netăgăduit în cancelariile europene și nu doar. A reașezat economia în drepturile ei de propășire. A adăugat noii sale țări, pe care a iubit-o sincer, instituții proprii unui stat modern. Peleșul construit din bani proprii strălucește cu nimic mai prejos decât castelele de pe malurile Loirei, iar Podul Fetești- Cernavodă rivalizează veșnic cu London Bridge.
Dacă sceleratul Hitler nu ar fi împins o aproape întreagă omenire în cazanul cu sânge și praf de pușcă, fapt ce a condus în final la descărnarea României de către un regim diabolic de sorginte comunisto- bolșevic, ne-am fi aflat astăzi pe o net superioară treaptă a dezvoltării. În niciun caz, vreme de aproape 50 de ani, într-o grotă a subistoriei.
Drapelul național ar fi avut coroana de oțel pe creștetul acvilei, iar latinescul Nihil Sine Deo nu ar fi fost o colbuită notă de subsol. Deoarece “Dumnezeu nu este întrebarea, ci răspunsul”, așa cum afirma filosoful Toma de Aquino, acum vreo nouă secole. De aceea, cred că românii de bună-credință, atunci când află ori își amintesc de Carol I, ca și de nepotul acestuia, Ferdinand, este bine să le închine un gând curat, evlavios și plin de recunoștință.
Forțând puțin nota, aș spune că aprilie este luna regilor, dacă mă gândesc că peste două zile Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit împlinește venerabila vârstă de 95 de ani. Happy Birthday, Your Royal Highness!
