13:07
Istoria a oglindit prin intermediul mărturiilor, a jurnalelor personale, a documentelor oficiale sau secrete, a fotografiilor ori peliculelor ziariștilor de front, fapte, chipuri , bătălii, statistici legate de cea mai cumplită conflagrație cu care s-a confruntat omenirea.
Unele dintre ele se află în custodia unor arhive de stat, muzee, albume ori manuale didactice. Cea de-a șaptea artă s-a inspirat intens din asemenea surse pentru a lansa pe piața marelui ecran producțiile.
Însă, de cele mai multe ori, verdictul a fost eludat în favoarea unor imagini mistificate, cu menirea de a oferi culori șocante publicului spectator. Astfel, filmele de război au indus, în goana lor după senzațional, opinii discordante comparativ cu ceea ce s-a derulat acolo, pe câmpurile de luptă. Marile mituri hollywoodiene durau câteva minute. Suficient pentru a distorsiona realitatea. Iată o serie de interpretări în notă proprie a unor evenimente, care, realmente, au avut o altă față.
Deși în filmele de acest gen ne sunt prezentați soldați cu vârste cuprinse între 30 și 40 de ani, din păcate, majoritatea combatanților din cel de-al Doilea Război Mondial erau mult mai tineri decât actorii de pe ecranele de cinematograf. Etatea medie a adevăraților luptători era de 20-21 de ani.
Chiar și pentru ostașii de rang înalt, precum maiorul Winters, cel din fruntea regimentului american „Easy Company”, care avea doar 27 de ani când s-a încheiat războiul. Prin urmare, la numai 23 de ani se afla deja sub arme. Majoritatea oamenilor trimiși pe câmpurile de luptă erau recruți foarte tineri. Cu atât mai trist, din nefericire, dacă ne gândim la câtă experiență aveau în acel joc cu moartea.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]
Poate fi luată ca exemplu scena mitică a desantului din filmul epic „Saving private Ryan” (Salvați soldatul Ryan), din 1998, câștigător a șase Premii Oscar, avându-l ca regizor pe celebrul Steven Spielberg, iar în roluri principale pe Tom Hanks, Matt Damon și Vin Diesel. Pelicula tratează debarcarea Aliaților în Normandia. Au putut fi văzuți militari scufundați în apele din jurul țărmului uciși de gloanțe.
După cum se știe, apa este de aproape 800 de ori mai densă decât aerul, astfel încât există foarte puține șanse ca gloanțele să-și mențină aceeași viteză și traiectorie atunci când intră în mediul lichid. Așadar, soldații ar fi putut foarte bine să supraviețuiască sub valuri în timp ce se trăgea asupra lor. Efectele speciale ale proiectilelor sfredelind adâncul, exceptând impactul artistic, nu își au rostul, cel puțin din punctul de vedere al legii fizice.
Inevitabil, pot fi văzute cadre de film prezentând scene în care soldații se năpustesc eroic împotriva inamicului trăgând cu precizie de lunetist asupra acestuia. Abilitatea în sine este destul de dificil a fi realizată.
Armele din Războiul Doi Mondial aveau o acuratețe de tragere mult mai mică decât cele de astăzi, iar alergarea în timpul deschiderii focului însemna și expunerea la tirul inamicului. De aceea, irosirea muniției fără a lovi ținta era cât se poate de des întâlnită.
Când vine vorba de gloanțe, se poate spune că în filme soldații sunt atinși de sindromul muniției infinite. Dar numai acolo, fiindcă drămuirea ei este esențială în apărarea și păstrarea vieții, atunci când omul se află pe în luptă, pe câmpul de bătălie.
Numai gândindu-ne la imensul echipament purtat, unui soldat îi era foarte greu să dețină multă muniție asupra lui. De altfel, un adevăr valabil și în ceea ce privește confruntările de luptă aeriană în care pot fi văzute avioane trăgând fără oprire și nici măcar o lovitură ratată.
O sumedenie de filme tind să expună, in exetnso, groznicia războiului prin numărul imens al vieților pierdute în rândul soldaților, susținând faptul că cele mai mari victime ale celui de-al Doilea Război Mondial au fost militare.
Un lucru cât se poate de fals. Istoria a consemnat faptul că marea majoritate a celor căzuți a fost constituită din civili. O macabră statistică a indicat cifre revelatoare în acest sens. În cei șase ani, cât a durat al Doilea Război Mondial, au pierit aproape 80 de milioane de persoane civile, față de aproximativ 23 de milioane de militari.
În filmele americane, soldații sunt prezentați ca adevărați frați de arme, camarazi gata să facă orice pentru a se susține și a se salva reciproc. Dacă acesta a fost cazul în unele companii (după cum arată excelenta serie Band of Brothers), faptul nu a constituit deloc o regulă.
Adevărul era, însă, mult mai trist: un număr enorm de conflicte interne, suspiciuni de trădare, execuții pe bază de simple presupuneri, întemnițări și confuzii au fost înregistrate în diferitele companii și regimente ale infanteriei americane.
Este știut că în filme pot fi văzute adesea momente decisive într-o bătălie de largi proporții care implică mii de soldați, iar toți cei de acolo sunt salvați de actul eroic al unuia sau două personaje. Deloc credibil.
Conflictul celui de Al Doilea Război Mondial a implicat milioane de oameni, iar o bătălie nu poate fi câștigată de un singur personaj.
În filmul „Stalingrad” pot fi văzute mai multe scene în care liderii Armatei Roșii își descarcă puștile în aliații lor care se retrag sau își trimit soldații pe front fără nicio armă. Primul este pur și simplu un fals.
Trupele lui Stalin nu și-au împușcat proprii soldați, iar al doilea ar putea să provină dintr-o formă de propagandă folosită de germani la acea vreme pentru a lăuda eroismul soldaților ruși. O bătălie cu militari neînarmați este prea stupidă pentru a se fi întâmplat cu adevărat.
Când armatele Aliaților sunt protagonistele unor filme, acestea apar, în general, ca fiind eroice și motivate pozitiv, ceea ce poate fi normal doar în pelicule. Nu au existat niciodată trupe aflate în luptă care să nu fi comis omucideri de război. (sursa:theguardian.com )
