Curtea Constituțională, de la anularea alegerilor prezidențiale din toamnă, a devenit un fel de stat peste stat. Guvern, Parlament se grăbesc să preia deciziile CCR, să le impună prin legi rapid, mai rapid decât în orice altă situație. S-ar spune că așa este normal, că deciziile CCR au exact acest rol, de a identifica problemele de constituționalitate din legi și de a impune Parlamentului eliminarea lor. Dar ce facem cu Referendumul din 2009, care a exprimat voința populară pentru un Parlament unicameral, de 300 de membri și care, tot printr-o decizie a Curții Constituționale, din 2012, trebuia să fie transpus în lege? Au trecut 13 ani de la decizia CCR și 16 ani de la Referendum. Practic de 16 ani suntem în afara Constituției din cauza unui Parlament supradimensionat care refuză aplicarea deciziei CCR. Decizie care este cu privire exact la supradimensionarea Parlamentului. Politicienii vorbesc azi de faptul că trebuie să modifice cu celeritate legislația cu privire la declarațiile de avere, că deh, așa a decis CCR. Le convine, ca să nu-i mai deranjeze presa, să le fie secretizată avuția, pe care de multe ori au acumulat-o în mod ilicit. Iar de micșorarea numărului de parlamentari, deși tot CCR a stipulat că este obligatorie, cum a așteptat 13 ani, mai poate aștepta vreo 50 de ani. Celeritate să fie, dar doar când au interes parlamentarii. Pentru ce-i deranjează aplică principiul „decenii -rității”.