17:24
În lucrarea “Începuturile lexicografiei Romîneşti”, publicată în revista Cercetări de lingvistică (1962), B. Kelemen, afirmă că: „apariţia lucrărilor lexicografice romîne este aproape concomitentă cu apariţia primelor texte bisericeşti traduse din limba slavonă.
În această perioadă apar glosarele şi vocabularele bilingve, slavo-romîne, latino-romîne…Nevoile practice, de ordin administrativ, bisericesc şi şcolar, apoi afirmarea limbii materne au făcut ca într-o perioadă dată să apară la noi astfel de lucrări.
Aşa cum s-a întîmplat şi la celelalte popoare din Europa, aceste produse au contribuit la dezvoltarea culturală, socială şi politică a poporului romîn. Nu influenţele externe, imitarea altor popoare, ci înseşi necesităţile interne au dat naştere dicţionarelor bilingve.” .
O listă de cuvinte româneşti de origine latină o găsim în scrierea lui Gian Francesco Poggio Bracciolini, “Disceptationes conviviales”, redactată în anul 1451, considerată prima lucrare (cea mai veche) în care umanistul italian afirmă și demonstrează latinitatea limbii române.
Până la el, Rinaldo degli Albizzi, (1370-1442), diplomat, ambasador florentin la curtea regelui Ungariei, scriind despre popoarele din „Slavonia” – adică din întreg răsăritul Europei – care aveau ținuturi proprii, arată: „Limbile din Slavonia, care au țări și orașe proprii, mai întâi ungurii, germanii, slavii, românii, [care] au limba aproape romană…”
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Atunci, termenul de limbă avea, ca și în textele biblice, inclusiv înțelesul de popor, neam, etnie. Putem presupune că diplomatul florentin, dacă nu va fi fost el însuși, în drumurile sale, printre români, a aflat despre latinitatea românei la curtea regală ungară, unde erau, desigur, cunoscători direcți ai acestui aspect.
Gian Francesco Poggio Bracciolini s-a născut pe 11 februarie 1380, în Terranuova, Toscana, și a decedat la 30 octombrie 1459 în Florența. Este umanistul și caligraful italian, cel mai important dintre cărturarii din Renașterea timpurie. Considerat redescoperitorul celor pierduți, uitați sau neglijați, a Manuscriselor latine clasice din bibliotecile monahale din Europa.
În paginile lucrării „Ioan Haţegan. Filippo Scolari. Un condotier italian pe meleaguri dunărene” se vorbește despre un proiect care urmărea aducerea la curtea comitelui de Timiș a celebrului umanist Gian Francesco Poggio Bracciolini (1380-1459).
Însă, cunoştinţa dintre comitele de Timiş şi Poggio, s-a legat la Constanţa în timpul conciliului, perioadă în care Poggio era secretarul papei Ioan al XXIII-lea, şi a continuat până la moartea comitelui. Convorbirile dintre cei doi atingeau sfere de interes reciproc, cu legături atât în lumea artistică, cât în cele de amiciţie.
Informaţiile livrate de Filippo Scolari umanistului au dat roade, concretizându-se în scrierea “Disceptationes conviviales”, redactată în anul 1451 şi publicată la Strasburg în 1513, apoi la Basel în 1538.
Așadar, repetând, Poggio Bracciolini a fost primul umanist italian care afirmă şi demonstrează latinitatea limbii române, cu exemple lexicale. Cuvintele româneşti sunt sugerate prin cele latine similare: oculum, digitum, manum, panem, etc.
Sigur că aceste cunoştinţe ale lui Poggio asupra limbii şi poporului român sunt, în parte, urmarea întâlnirilor şi discuţiilor cu Filippo Scolari, care poate fi considerat, astfel, unul dintre primii informatori ai umanistului asupra realităţilor etnice şi lingvistive de la Dunăre.
Dacă Pippo este unul dintre primii, poate chiar primul informator, al lui Poggio, Iancu de Hunedoara poate fi considerat pe bună dreptate, următorul.
Iancu şi Poggio se cunosc tot între anii 1431-1432, iar legătura lor întăreşte convingerile învăţatului asupra structurii gramaticale a limbii române.
Iată cum un italian stabilit în Banat, cunoscător al limbii române, Pippo, şi un român, Iancu de Hunedoara, pot fi consideraţi doi, şi poate cei mai însemnaţi, sfătuitori şi informatori ai celui mai vechi autor italian care susţine cu argumente lexicale originea latină a limbii române.
Aceste contacte cu reprezentanţi de frunte ai noului curent artistic din Italia şi răspândirea lui, pentru prima dată în Europa, vin să demonstreze odată în plus multilateralitatea şi temeinicia legăturilor lui Filippo Scolari cu băştinaşii de sorginte latină.
O altă lucrare „I. C. Chiţimia. Probleme de bază ale literaturii române vechi (1972), la paginile 173-174 scrie: „În Disceptationes conviviales, Poggio Bracciolini vorbeşte, între altele, de poporul român şi de obîrşia lui romanică, dovedită prin elemente de limbă: Între sarmaţii de la miazănoapte – spune el – există, după cum dovedesc urmele, o colonie rămasă de la Traian, care şi astăzi, între atîtea ţări de alt neam, întrebuinţează multe cuvinte latine, notate de italienii care au ajuns aici.
Aceşti colonişti spun oculum, digitum, manum, panem şi multe alte vorbe, care negreşit sînt de la latinii care au fost lăsaţi acolo drept colonişti şi aceştia au continuat să folosească limba latină”. Aceasta este întîia afirmare lipsită de echivoc a originii romanice a poporului şi a limbii române.
