17:13
Nu, nu este vorba de satul Crucea de piatră al comunei Călugăreni (Giurgiu), nici de locul unde s-a desfășurat bătălia din august 1595. Acolo unde domnul Țării Românești, Mihai Viteazul, a încercat să oprească oastea condusă de Sinan Pașa al cărei obiectiv era transformarea ținutului într-un pașalâc, ci de poate cel mai celebru bordel din Bucureștiul perioadei interbelice.
Capitala avea pe atunci 65 de case de toleranță autorizate, dintre care 16 erau amplasate în perimetrul format de Crucea de Piatră, Cantemir (dispărută), Nerva Traian, Campoduci (dispărută). Lângă Crucea de Piatră se afla un imobil cu două nivele, unul din cele mai moderne lupanare, Casanova. În aceeași perioadă, apăruse în zonă un stabiliment de cărămidă, “Casa Roșie”, tot de rendez-vous.
Cea mai veche meserie din lume era reglementată în România de o lege din 1908, care definea mai multe categorii:
Strada care se făcea din Calea Dudești luase numele de la o cruce de piatră din epoca medieval târzie, situată chiar la intersecție. La intrarea pe stradă, în dreapta, se afla o casă lungă de secol 19 cu multe camere. Era renumitul bordel. Prostituția a fost interzisă prin lege de regimul comunist în 1949, iar străzii Crucea de Piatră i s-a schimbat numele în str. Asău. Într-un efort inutil de a șterge amintirea zonei din mentalul colectiv bucureștean. Fostele “pensioane” ale sexului cu preț au fost naționalizate, devenind imobile rezidențiale comune.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Zona avea să fie total demolată între 1985-1987 pentru trasarea tronsonului din B-dul Victoria Socialismului (azi b-dul Unirii) între Piața Unirii și Piața Alba Iulia, parte a noului centru civic ceaușist. Pe locul cartierului rău famat Crucea de Piatră urma să apară Palatul Cântarea României (noua Operă), proiect închis ce a rămas la stadiul de fundații și care a generat imensul loc viran dintre Biblioteca Națională, b-dul Octavian Goga și strada Nerva Traian. În prezent, nimic nu mai amintește de Crucea de Piatră.
O casă de amor tarifat avea circa 20 de prostituate cu condicuță, înregistrate la poliție. În evidențele acesteia, fetele erau descrise fizic în detaliu, iar pe lângă datele de identificare apăreau nivelul de educație, limbile străine cunoscute, ca și restaurantul/cafeneaua pe care le frecventau.
Bordelurile ofereau abonamente clienților fideli care plăteau în avans și își alegeau favorita. Un abonament (foto) includea 10 “numere”. Existau reduceri (promoții). “Zeițele sexului” aveau între 20-30 de ani, multe debutând în “profesie” încă de când erau minore. Ziua de lucru însemna de obicei cinci clienți. Câștigul era substanțial, de 7-8 ori mai mare ca salariul mediu al vremii. Evident, partea leului îi revenea matroanei, patroanei de lupanar.
Primele case de toleranță au apărut în România la începutul secolului XX, cu toate că prostituția se practica, evident, cu mult înainte. Potrivit “La zi pe Metropotam”, “grizetele” (așa erau supranumite damele desfătărilor trupești) se distingeau prin tulpane sau pălării excentrice și erau în toate cazurile protejate fie de către un personaj foarte important al societății, fie de către diverși indivizi care încheiau înțelegeri cu matroanele („codoașe”, cum li se spunea în popor).
Ofertantele purtau denumiri amuzante, precum “Cur de Fier”, “Lia Magazia” sau “Napoleon” și locuiau în aceeași clădire în care își aveau locul de muncă. Clientul era tratat cu cafea și țigări sau dulciuri, în timp ce studia un album din care o alegea apoi pe cea care îi plăcea mai mult.
Prostituatele de lux frecventau cabarete, precum Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge ori restaurantele unor hoteluri scumpe: Bulevard, Lido, Continental, Ambasador. Alte locuri preferate damelor ce își vindeau farmecele erau Calea Griviței și Brezoianu.
Vecinii se obișnuiseră cu amorul cotidian, iar poliția supraveghea “buna desfășurare a acțiunii”, pentru a elimina riscul evenimentelor nedorite. Doctorii care se ocupau cu controlul „păsărilor de noapte” câștigau aproximativ 10.400 lei lunar.
Presa vremii nu putea fi impasibilă la această spumoasă temă. Iată cum suna un articol, conform „Cartierul Evreiesc”, despre acel fief al plăcerilor plătite cu titlul “Un cartier nenorocit: Crucea de Piatră”.
“Cine batjocorește populația? Primăria este datoare să ia apărarea cetățenilor. Până anul trecut, s-a mai sperat într-o îndreptare, ajutată și de legea sanitară care prevede desființarea bordelurilor. Un ordin al ministerului de interne, a năruit însă atâtea speranțe, trecând controlul caselor de toleranță pe seama brigadei de moravuri de la Prefectura poliției.
Ce s-a petrecut este greu de precizat. Ceea ce se vede însă, este permanentizarea nerușinatului spectacol care stăruie în cartierul blestemat și pe care, locuitorii îl părăsesc îndurerați de nepăsarea autorităților. Fiindcă, încurajați, patronii bordelurilor din Crucea de Piatră, au devenit mai temerari, iar nenorocitele profesioniste ale plăcerilor tarifate, își expune goliciunea trupurilor diformate de viciu în văzul trecătorilor și a copiilor de școală.
Cât despre autorități, ele singure sunt oarbe, înscriind cu nepăsarea lor, o pagină rușinoasă în istoria Bucureștilor”.
Un caz care a făcut vâlvă în tabloidele vremii a fost cel al Elenei Voicicovski, alături de alte două dame, care, după ce au ieșit din Spitalul Colentina, au ajuns fără voia lor în casa Elenei Dinescu, proxenetă cu renume în Crucea de Piatră. Se pare că femeia le dădea bani agenților de poliție Calinic și Buliga pentru fiecare fată ce ieșea din spitalul de boli venerice, ca să ajungă la ea și la sora ei, Maria Dinescu.
Crucea de Piatră a cunoscut și câteva misterioase crime. Anume, mai multe prostituate rusoaice, ce începuseră să fie mai solicitate decât colegele lor de breaslă românce, au fost ucise pe rând. În bordel sau în preajma acestuia. Se spune că “meseriașele” cu ochi frumoși și nuri vandabili erau spioane ale NKVD-ului, având sarcina politică de a sesiza orice mișcare a ofițerilor români cărora le ofereau frecvent plăceri trupești.
Acestea au fost în mare câteva referințe despre alcovurile cu mercurial de la Crucea de Piatră, un stabiliment al sexului comercial imposibil de șters din memoria unui București plin de frumuseți și bizarerii. Așa cum bine îi stă unei capitale europene.
