01:17
Această zi din secolele XIX și XX s-a dovedit crucială pentru poporul român prin schimbările de substanță aduse. Au fost borne de referință, copleșitoare prin importanța lor, prin direcțiile pe care aveau să le ia națiunea. O dată identică despărțită de exact un veac.
Era ziua în care a avut loc adunarea de pe Câmpia Filaretului, actualul amplasament al Parcului Carol I. Este citită Proclamația de la Islaz, Câmpia Filaretului devine Câmpia Libertății, loc de unde mulțimea adunată se îndreaptă către palatul domnitorului Gheorghe Bibescu (clădire dispărută din actuala Piața Unirii). Strada cu nume de dată din Capitală, deși nu exista la vremea Revoluției, amintește de acest marș.
Conștient că nu mai are sprijinul armatei, după numai cinci ani petrecuți pe cea mai înaltă treaptă politică a Țării Românești, descendentul familiei nobiliare Știrbei semnează Proclamația, ce va deveni noua Constituție, apoi abdică.
Bibescu a recurs la acest gest pentru a nu fi nevoit să reprime o mișcare socială de amploare. Educația primită (să nu uităm că printre strămoșii săi se număra domnitorul Constantin Brâncoveanu) îl situa în tabăra revoluționarilor, însă influența rusească îl plasa de partea conservatorilor.
De ce rusească? Deoarece Transilvania, Bucovina și Basarabia se aflau în stăpânirea imperiilor vecine, în vreme ce Moldova și Țara Românescă erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste. Gheorghe Bibescu a plecat în exil, pentru ca 25 de ani mai târziu să-și găsească liniștea veșnică în cimitirul parizian, Pere Lachaise.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Proclamația de la Islaz prevedea în programul său eliberarea robilor și împroprietărirea țăranilor, diminuarea corupției, răspunderea miniștrilor, educația universală, abolirea pedepsei cu moartea, libertatea presei, egalitatea tuturor cetățenilor indiferent de naționalitate și de religie. Se deschideau ferestrele unei noi ere, iar pașoptiștii și guvernul provizoriu al Valahiei deveneau flautiștii de la porțile zorilor.
Derulând înapoi filmul evenimentelor de atunci, cu patru zile mai devreme, la 7 iunie, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiseră în ilegalitate primul guvern provizoriu revoluționar. Două zile mai târziu, de teama unor conflicte armate, se hotărăște citirea Proclamației de la Islaz, un neînsemnat port la Dunăre, din regiunea olteană Romanați.
Acolo se aflau doi dintre cei mai importanți membri ai clubului revoluționar craiovean: prefectul Ioan Maiorescu și căpitanul Nicolae Pleșoianu, ai cărui dorobanți primiseră ordinul de deplasare din Craiova la Islaz.
Guvernul provizoriu de care aminteam îi cuprindea pe ofițerii Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu, preotul (Popa) Radu Șapcă, Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu, Costache Romanescu. Lor li s-au alăturat Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell.
Maiorescu a dat citire declarației în fața unei mulțimi situate emoțional între euforie și delir. La 14 iunie 1848 a fost adoptat tricolorul ca steag național, pentru ca o zi mai târziu guvernul provizoriu, căruia i se alăturaseră numeroși țărani, să ia drumul Bucureștiului. Avea să urmeze Blajul, ca un pasager și frumos punct terminus al unui capitol de istorie, așa cum spuneam, de o importanță capitală.
Într-o păguboasă și obedientă inerție față de stalinismul aflat la apogeu, România încheia, în urmă cu peste 75 de ani, în 1945, un acord la Moscova de înființare a sovromurilor, cu scopul declarat de a gestiona recuperarea “datoriilor” către URSS, după al Doilea Război Mondial.
Lua atunci ființă cea mai aspră și înrobitoare formă de exploatare din partea sovietelor a bunurilor de majoră importanță din țara noastră. De fapt, era o spoliere la sânge a bogățiilor naturale, în general, a întregii economii românești.
Lamei buldozerului moscovit avea să-i urmeze, la 11 iunie 1948, o lege (119) votată de Marea Adunare Națională, prin intermediul căreia etatizarea punea stăpânire pe mai mult de 90% din economia României. Proprietatea privată trebuia să dispară și a dispărut subit în primele ore ale acelei zile.
Evenimentul era oglindit cu litere de-o șchioapă în presa comunistă, devenită singura de altfel: “Victoria asupra marelui capital parazitar și a moșierimii”, “Vinerea patimilor burghezilor”. Sunt doar două din sumedenia de sloganuri proletcultiste ce inundaseră primele pagini ale publicațiilor vremii.
Au fost naționalizate aproape 8.900 de mari unități economice, cam tot ce însemna industrie la acel moment. Au fost exceptate doar întreprinderile cu până la 10 lucrători, urmând ca ele, în câțiva ani, să fie îngrădite prin mijloace legislative, astfel încât să nu-și mai poată desfășura activitatea.
Celebra naționalizare călca sub bocanci proletari, pentru următoarele peste patru decenii, capitalismul în favoarea măsurilor de tip centralizat. Numitul decret comunist consfințea că toate resursele solului si subsolului ce nu erau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constitutiei Republicii Populare Române din 1948 își schimbau stăpânul.
Astfel, erau naționalizate principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport. În pofida faptului că acest abuz legalizat prevedea anumite condiții pentru despăgubirea celor deposedați, ele se aflau la discreția totală a statului.
Naționalizarea era un titlu eufemistic, deoarece, în realitate, se consemna o confiscare în toată hidoșenia ei. Noii lideri ai țării, până mai ieri aflători în treabă, în salopete slinoase asortate cu căciuli de colhoznic, își completau garderobele soioase prin jecmănire. Nu mai duhneau a vodkă proletcultistă și vaselină de locomotive, ci purtau cu emfază insigne de prim-brigadieri la vestoanele de lână fină.
Printr-un rapt economic necruțător au intrat în buzunarul fără fund al proaspetei orânduiri aproximativ 1100 de întreprinderi. Capete de listă erau, firește, toate marile societăți din economie. Astra, Minerva, Globus, Malaxa, Concordia, Steaua Română, Creditul Minier constituiau mărci de renume internațional. Pecinginea roșie le-a aruncat cu anasâna în malaxorul schimbării.
Acest amplu proces era într-un fel preambulul care avea să deschidă calea spre colectivizarea agriculturii. Un alt capitol cu adevărat cumplit pentru un popor obligat să-și piardă spiritul odată cu împărțirea “echitabilă” a bunurilor. Leneșul si/ sau bețivul satului românesc cântăreau egal sau chiar mai mult decât adevăratul gospodar pe scara unei societăți nedorite de majoritatea românilor.
Ce a urmat după naționalizare s-a văzut și încă se percepe. Confiscările făcute de fostul stat comunist nu s-au mai restituit în integralitatea lor. Dacă totuși contrariul a fost consemnat, el a apărut cu întârzieri nepermis de supărătoare și cu aspect schimbat, după Revoluția din ’89.
Oricum, cei peste 40 de ani de naționalizare au avut un rol decisiv în crearea “omului nou” în România. Acela care era proprietarul individual al nimicului comun. Din nefericire, există și astăzi suficient de mulți admiratori de macarale argintii și stahanoviste târnăcoape Bumbești Livezeni. Aceștia continuă să avanseze acea inepție conform căreia n-ar fi nimeni capabil să văruiasca măcar blocurile construite de liderul mesianic de Scornicești.
Ei nu știu ori uită să admită că în vreme ce Nicolae Ceaușescu crescut în umbra lui Dej ridica spre zările albastre cutiile-condominiu, în lumea bună și liberă se edificau vile și case de bun gust.
Naționalizarea rămâne un perfid și ordinar mod de furt cu acte întocmite la Moscova și semnate la București de către câțiva bolșevici cosmetizați politic, împletiți cu oportuniști autohtoni vânzători de neam, țară, istorie si viitor.
