Universitatea din București, cea mai murdară clădire universitară din Europa

Universitatea din București figurează spre coada clasamentului a primelor 700 universități din lume. O poziție rușinoasă, în raport cu istoria pe care o are instituția, cu prestigiul pe care l-a deținut mai bine de un secol. Înființată în 1864 de Alexandru Ioan Cuza, Universitatea București devenea în scurt timp cea mai prestigioasă instituție de învățământ universitar din România de atunci.

Mai bine de 150 de ani de istorie

Graffiti, de fapt niște măzgălituri fără noimă, cu vopsea spray, de jur împrejur, plăci comemorative vandalizate, igrasie, mucegai, bălți de urină, fecale. Așa arată clădirea Universității București. O imagine mizerabilă în plin Centrul Capitalei. Conducerile Universității, în multitudinea lor, perindate de-a lungul celor, iată, trei decenii de „libertate și democrație”, au tratat cu o indiferență strigătoare la cer, aspectul instituției. Ca, de altfel, așa cum au făcut și mai marii Academiei Române, forul în a cărui subordine se află înalta instituție de învățământ.

Și nu din acest motiv, dar în completarea imaginii care produce tristețe și furie deopotrivă, Universitatea din București figurează spre coada clasamentului a primelor 700 universități din lume. O poziție rușinoasă, în raport cu istoria pe care o are instituția, cu prestigiul pe care l-a deținut mai bine de un secol.

Înființată în 1864 de Alexandru Ioan Cuza, Universitatea București a devenit în scurt timp cea mai prestigioasă instituție de învățământ universitar din România de atunci. În acel an, al secolului al XIX-lea, domnitorul Cuza a semnat actul de înființare a Înaltei instituții de învățământ superior, pe locul fostei Academii Domnești de la București de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a divizat Colegiul Sfântul Sava în Universitatea din București și actualul Colegiu Național „Sfântul Sava”.

Decenii întregi, Universitatea din București a avut o reputație deosebită și s-a bucurat de un înalt prestigiu în rândul instituțiilor similare de pe continentul european, chiar și în vremea fostului regim comunist.

După Revoluție, începutul procesului de degradare

Imediat după Revoluția din decembrie 1989, Universitatea a căpătat și un alt fel de renume, devenind unul din cele mai importante repere ale democrației. Aceasta după ce în timpul celei mai lungi și mai frumoase manifestații antcomuniste din lume, de la acea vreme, cea derulată timp de 53 de zile, între 20 mai 1990 și 13 iulie 1990, Balconul de la etajul I de deasupra intrării în Facultatea de Geografie, dinspre Fântână, a devenit o veritabilă tribună a luptei anticomuniste.

În acel balcon, s-au perindat pe tot parcursul manifestației somități, nume uriașe, reprezentanți de seamă ai culturii românești, reprezentanți ai militantismului civic anticomunist din România, reprezentanți ai Diasporei, scriitori care au luat calea exilului în timpul regimului opresiv al fostului dictator, Nicolae Ceaușescu.

Clădirea Universității, ignorată de politicieni

Odată ce puterea a fost confiscată de fosta nomenclatură și securitate ceaușistă, iar tânăra democrație a luat forma unei „eterne și originale tranziții”, după cum fusese denumită, cu amar și tristețe, ceea ce se întâmpla în societatea românească de către opoziția anticomunistă, clădirea a intrat într-un proces lent, dar din ce în ce în ce mai vizibil de degradare.

Intrată succesiv sub administrarea unor miniștri ai educației și învățământului, mai preocupați de a îndeplini sarcinile politice ale noului președinte al țării, Ion Iliescu, fals dizident, în fapt, un politician aflat sub influența Moscovei, clădirea Universității, în special, a ieșit din zona de interes a mai diriguitorilor zilei.

Rebeli și anarhiști

O libertate prost înțeleasă, care a produs fenomene citadine de joasă expresie, a dus la apariția și proliferarea unor manifestări urbane nocive, care au scăpat de sub control, de la un an la altul. Printre acestea și „decorarea”, măzgălirea, desenarea, pictarea, mânjirea cu vopsele și alte substanțe ușor de aplicat pe ziduri, dar foarte greu de curățat. Toate aceste manifestări, reunite sub un curent de vandalizare urbană, denumit fals ca „artă”. Este vorba de fenomenul „graffiti”.

O formă de exprimare pseudo artistică vulgară, distrugătoare, expresie a unei atitudini superficiale, de nonconformism, de revoltă socială, de negare a ordinii. O expresie, în esență, a anarhiei.

1990, primele graffiti

În România, fenomenul graffiti, în sensul modern, occidental, a apărut după 1990, în timpul tranziției țării spre democrație. A început chiar în 1990, cu manifestațiile anticomuniste, împotriva politicienilor din noua clasă care confiscaseră Revoluția și idealurile acestora.

Apoi, în anii imediat următori, desenatorii murali, pictorii de ziduri, grafferii români au încercat să-și imite omologii occidentali, odată cu pătrunderea subculturii hip-hop în rândul tinerilor.

Inițial restrâns la marile orașe ca București, Cluj sau Timișoara, fenomenul s-a răspândit în toate centrele urbane. Cele mai întâlnite tag-uri din perioadă erau, și unii încă se manifestă, 7CLICK, Aeul, MSERO, CES, ERPS, FISH, ETC., CAGE și mulți alții.

Universitatea, distrusă sistematic

Din nefericire, odată cu extinderea acestui fenomen, dar mai mult din indolența și dezinteresul administrațiilor și conducerilor care s-au perindat pe la această instituție de învățământ, Universitatea București, clădirea ei emblematică, de aproape un secol și jumătate, a fost scufundată într-o mizerie cruntă.

De jur împrejurul clădirii, încadrată de Bulevardul Elisabeta, Piața Universității și străzile Edgar Quinet și Academiei, pereții au fost vandalizați cu graffiti și inscripții obscene. Nici plăcile comemorative nu au scăpat.

Boschetarii și bețivii au transformat Universitatea în WC public

În afară de aceasta, zidurile au fost erodate, mâncate de-a dreptul, de valuri de urină ale boschetarilor care și-au făcut și care își fac și acum veacul prin zonă. Bețivii rătăciți în noapte nu găsesc un loc să-și facă nevoile fiziologice, nici din bun simț și nici pentru că, pur și simplu, nu există WC-uri publice în centrul orașului.

Zona a devenit un loc de atracție pentru vagabonzi, pentru cerșetori, pentru oamenii străzii, generic denumiți „boschetari”, cu trimitere la faptul că își făceau culcușuri, când canalele erau pline, prin vegetația parcurilor sau din incintele blocurilor din jur.

De la mâzgălit pereți la afaceri cu vopsele

Reporterul impact.ro a stat de vorbă cu câțiva cunoscuți grafferi din București, care s-au manifestat și unii chiar o mai fac, în mai toate zonele orașului. Unii au dorit să-și păstreze anonimatul, pentru că, odată trecuți de vârsta teribilismului adolescentin și al anilor de liceu ori de studenție, și-au făcut familii, au preocupări, profesii de oameni maturi.

Însă, unii nu au ieșit cu totul din zona fenomenului. Cum ar fi Florin alias CAGE, care, acum în vârstă de 40 de ani, după ce s-a exprimat pe toți pereții și zidurile din Centrul orașului și nu numai, și-a deschis un magazin, unul din cele mai importante din zona Amzei – Calea Victoriei, în care vinde produse specifice acestei arte manifestări urbane. Paint Spray-uri, vopsele, instrumente de desenat și pictat, tot felul de alte materiale din această gamă.

Artiști și vandali. Poliția știe, dar nu acționează

Mai toți, însă, spun că ei, cei cu semnături murale consacrate, bine cunoscute, sunt artiști, desenatori și că nu vor să fie asociați cu vandalii. Pe mulți îi cunosc și spun despre ei că sunt doar niște jalnici imitatori, vandali de doi lei.

Mai toți l-au dat, ca exemplu, ca reprezentant al derbedeilor care murdăresc și vandalizează zidurile, pe NUIO, după semnătura des întâlnită. De precizat că identitatea tuturor celor care vandalizează clădirile bucureștene este cunoscută de Poliție. Fără nicio urmare.

„Serviciul de pază” nu are paznici!

Odată prezentată, în rezumat, această lume a orașului, mulți se vor fi întrebând, cum de a fost posibil ca o clădire de dimensiune și mai ales de importanța sa culturală, patrimonială, istorică culturală, așa cum este Universitatea București, din buricul orașului, să fie lăsată pradă, abandonată fără luptă, fără nici cel mai mic gest de protejare, inițiativă, preocupare, plan de îngrijire, conservare și întreținere, pe măsura a ceea ce reprezintă această instituție.

Iată, și să judece citiorii impact.ro următoarele prevederi trecute în planul de organizare a Universității București.

Pe site-ul oficial al instituției există o secțiune intitulată „Serviciul Pază și Protecție”. Printre atribuțiile acestui serviciu se numără, potrivit site-ului, următoarea prevedere: „întocmește Planul de Pază pentru fiecare imobil și cămin din cadrul Universității din București”.

Dar, surpriză, în jurul clădirii Universității nu există niciun paznic! Nici urmă de personal de supraveghere a clădirii și a perimetrului acesteia imediat învecinat! Nu există sistem de supraveghere video. Și dacă sunt amplasate niște camere video răzlețe, pe ici, pe colo, poate în zona parcării interioare, înregistrările acestora, orice ar surprinde, nu produc, în mod clar, efecte. Mizeria crește, actele de vandalism sunt constante, ba chiar se întețesc.

Studenții, împăcați cu situația

Studenții iau totul ca atare, ca pe ceva dat și de neschimbat. Nimeni nu pare că mai observă aspectul mizerabil, împuțit, miasmele care emană din clădirea seculară. Studenții, mai ales cei veniți la studii din provincie, au găsit Universitatea, clădirea, direct împuțită.

Într-o societate în care cu greu mai distingi un act de recunoaștere a valorilor autentice, culturale, istorice, o clădire mizerabilă, măzgălită, chit că ea este, sau ar trebui să fie efigia Învățământului Românesc, pare un lucru dat. Ca o pată, care nu mai iese niciodată, cu nimic.

„Am luat la cunoștință”. La revedere!

Conducerea Universității așteaptă solicitări de presă oficiale pentru a da simple răspunsuri de bun simț, din respect, atât pentru instituția în sine, pentru istoria și reputația ei, pentru imaginea clădirii și a zonei pe care o domină arhitectural, cât și față de studenți și profesorime.

Ultima solicitare la problematica semnalată de reporterul recent a fost făcută pe 22 noiembrie și a primit următorul răspuns, care se vrea doar unul de „luare la cunoștință” a cererii de informare. Iată ce este trecut în răspunsul din partea Direcției Comunicare a Universității București:

„Bună ziua! Am preluat solicitarea dvs., înregistrată cu nr. 24.322 la data de 22 noiembrie 2021. Vă asigurăm de întreaga noastră deschidere spre colaborare. Cu cele mai bune gânduri, Ioan Miclea (asistent universitar doctorand, Facultatea de Jurnalism, n.r.)”.

Gânduri bune la preluare, dar răspunsul se lasă așteptat. Desigur, destinatarii pot invoca prevederea legii 544 privitoare la Accesul la informațiile de interes public, care spune că o instituție are răgaz de răspuns, la orice solicitare, timp de 30 de zile de la data „luării la cunoștință”. Să faci uz de acest termen atunci când este vorba de o presă cotidiană, cu atât mai mult cu cât nu se solicită statistici, rezultate ale unor anchete sau alte răspunsuri complexe, ci doar o luare de poziție privind un aspect sau altul, ține mai mult de tergiversare, indiferență sau chiar sfidare. Nu atât a solicitantului, un ziarist, oricare ar fi acela, cât a opiniei publice.