17:43
În acel spectacol grotesc, deșănțat, strident desfășurat ieri pe un stadion rusesc, de fapt un crater uman format din sute de mii de studenți și muncitori aduși pe bază de convocator comunist, Vladimir Putin a fost prim-solist al unei piese sub regie proprie de la moscovitul Balșoi Teatr. Loc unde a schilodit adevărul de peșteră în care a crezut cu întreaga-i ființă.
Persecutorii reușesc întotdeauna să se autoconvingă că un mic număr de indivizi, sau chiar un singur ins, pot deveni extrem de primejdioși pentru societate. În mintea lor fac scenarii incredibile, presupuneri, conspirații, comploturi pe care trebuie să le dejoace. Acuzația este atât la nivel individual, cât colectiv. Cei ce dețin puterea absolută, așa cum este cazul liderului rus, sunt siguri că atunci când sentimentul este exagerat dispare capacitatea de judecată.
Sociologul francez Gustave Le Bon, autor al multor lucrări de referință, dintre care cea mai cunoscută este „Psihologia mulțimilor”, decedat înaintea venirii la putere a lui Hitler, Castro, Pinochet, Franco, Ceaușescu și, evident, Putin, scria: „A deghiza sub vorbe alese teoriile cele mai absurde, a alege bine termenii, e suficient pentru a face acceptabile și credibile cele mai odioase lucruri”.
Forța cuvintelor poate fascina, ba chiar hipnotiza un auditoriu. Falsificarea limbajului conduce la o inversare a valorilor morale: este bine să faci rău, războiul devine pace, iar moartea unora duce la vindecarea celorlalți. Acest fake ascunde realitatea și facilitează execuția crimei. Crima se transformă în terapie. Sunt concluziile prof. univ. Viviana Ivlampie în cartea sa: „Totalitarism și victimizare”.
Atât naziștii cât comuniștii practică același dispreț pentru viață. În lagărele morții de pretutindeni, nu moartea capătă un sens, ci viața e cea care nu mai are nicio valoare. Însă, cele două abjecte regimuri ajung la o înțelegere secretă. Anume, este inevitabilă distrugerea ca pârghie a progresului. Bunăoară, scopul fostei societăți sovietice nu era cel declarat de oficiali de asigurare a bunăstării membrilor ei, ci „propășirea unei entități abstracte, desemnată ca stat, confundată cu Partidul, de fapt, cu poliția”.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Vladimir Putin, precum predecesorii săi dictatori, a apelat în spectacolul de sunet și lumină de ieri de la Moscova, la cel mai puternic instrument-limbajul. Mai exact, la confecționarea unei limbi noi cu ajutorul fondului vechi de cuvinte, dar cu înțelesuri diferite. Prin propaganda desfășurată se instalează ipocrizia. Discursul lui avea menirea de a înlocui tragica realitate cu una fals luminoasă. Într-o oglindă neagră, nazismul viza o nouă ordine morală impusă prin programul național-socialist. Nu una egalitar-comunistă, însă identic de perversă, care să credibilizeze interesele „rasei pure”.
Astfel arăta un fragment din discursul lui Heinrich Himmler ținut în iunie 1942, în fața ofițerilor armatei și ai SS-ului: „Tot ce facem trebuie să fie justificat în raport cu strămoșii noștri”. Sună cunoscut. Aceeași nuanță folosită de Putin în cuvântările sale de evocare a trecutului recent, ca pretext de invadare a Ucrainei. Dirijorul asasinatului în masă, un Naș al zecilor de oligarhi apropiați, a pendulat pe stadionul înțesat cu narodnici basculați în tribune între patetism și ex-mânie sovietică de clasă. A împins brutal credința în păgânism, folosind citate din Sfânta Scriptură. Sacrosantă carte în care una dintre porunci spune clar: „SĂ NU UCIZI!”.
Nu prea departe de Moscova, în Harkov, Mariupol, Lvov, la periferiile Kievului apar zilnic cratere. Sunt cele adevărate. Provocate de exploziile Armatei „Z”. Grafic jumătate din crucea încârligată a emblemei naziste. Ca litera din alfabet, ultima oștire dispusă a respecta legile războiului. Cele ce interzic uciderea civililor. În aceste cratere nimeni nu aplaudă, nu cântă, nu ovaționează. Pentru că e liniște. Una provocată de moarte. Aceasta să fie cea mai actuală și mai aspră linie de demarcație dintre viață și neființă?
Deocamdată, din păcatul dăltuit în Biblia invocată de către Vladimir Putin, da. Pentru că atunci când puterea are dreptate, în acest caz una strâmbă, dreptatea nu are putere.
