SPECIAL. Povestea emoționantă a lui Constantin Sîrbu, părintele „dușmanilor poporului”. Biserica Sapienței, locul unde candela a ars liberă înainte de 1989

„Cine mergea prin anii ’70 dinspre Podul Mihai Vodă spre Uranus ori Izvor se rătăcea lesne în labirintul unor străzi atât de aristocrate, încât aveai impresia că nu te afli într-un oraș balcanic, ci chiar în inima unui muzeu al urbanismului celui mai mai rafinat, al unui Louvre ori sans Souci risipit sub colinele dâmbovițene, o etalare de gusturi și epoci dintre cele mai diverse și totuși unitare în acel „bon goût” al veacurilor noastre trecute, pline de farmec și distincție, de maniere elegante aduse de la Paris, Viena, Roma sau Madrid și întrupate pentru veșnicie (așa credeau înaintașii noștri înțelepți) în cele mai armonioase vile și palate miniaturale peste care trona, de aproape patru veacuri, cea mai elegantă ctitorie voievodală din București – Biserica Mihai Vodă”.

Din bruma pașilor preotului Ion Buga „prin cartierul tragediei noastre naționale” s-au născut rândurile așternute în lucrarea „Minipatrologia contemporană” (1994). Strada Sapienței a scăpat pe jumătate de lama buldozerelor, căptușită în spatele perdelei de blocuri socialiste construite otios și în disonanță în absurdul anilor 80. Un loc special pe această stradă este legat de intima bisericuță cu hramul Adormirea Maicii Domnului, construită din tradiția familiei Krețulescu în anul 1710, care poartă pictura lui Gheorghe Tattarescu, după ce Olimpia Lahovary a cumpărat întreaga proprietate și a restaurat-o în anul 1884. După moartea Olimpiei Lahovary, biserica, moștenită de fiul ei, Alexandru Lahovari, este donată Patriarhiei și cade pradă indiferenței.

Povestea lui Constantin Sîrbu și cum a făcut să strălucească locul considerat ”capela cea mai săracă din București”

De numele părintelui Constantin Sîrbu, de determinarea și credința sa se leagă renașterea acestui lăcaș. În 1965, preotul care înainte a ridicat și biserica din Bariera Vergului (Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena, din tâmpla Bulevardului Basarabia), revenit după opt ani de închisoare și alți doi de domiciliu forțat în Bărăgan, a primit această capelă; „Cea mai săracă din Bucureștiul acelor ani” din ce în ce mai gri.
Și, după o viață în care suferința l-a urmărit precum o umbră, cu o pereche de ghete cu talpa ruptă, cu reumatismul sprijinit într-un baston improvizat, Constantin Sîrbu a găsit puterea de a-i reda strălucirea locului, ajutat fiind de enoriașii pe care tot el, cu magnetismul lui duhovnicesc, i-a strâns, astfel că, Biserica Sapienței, capela ciuruită de timp și nepăsare, a devenit, de la o liturghie la alta, neîncăpătoare. Și pentru un om obișnuit cu greul, nimic nu a fost imposibil. A deschis uși, a strâns donații, a scorojit pereții până la tencuială, a turnat aleile, a refăcut pictura din pensula cu uleiuri de talent a Olgăi Greceanu, a schimbat bătrânele olane și ruginitele burlane, a plantat pături de flori.
Și printre praf de ciment și jar de cărămidă, a ajutat. A ajutat nevoiașii de la cele mai sărace case de bătrâni, părinți uitați sau foști deținuți politici ascunși de comuniști în azilele din afara orașului. Pe ei, părintele nu i-a uitat. Și-ar fi uitat trecutul, unul al unui sfânt.

Și nici prezentul nu avea să-i fie mai dulce, între 1964 și 1975, cât timp a slujit la Sapienței, a simțit peste umăr gheara curioasă a Securității, care nu l-a lăsat până la ultima firimitură a vieții. Rămas orfan de mamă încă de la un an, a fost crescut, cu greu, de bunică, cea care l-a sfătuit să dea examen la Seminarul Teologic Sfântul Andrei din Galați, unde intră al treilea din 500 de candidați. În 1941, în timp ce lucrările la Biserica Sf. Constantin și Elena din Bariera Vergului avansau, soția sa, Maria Sîrbu, se stinge subit, astfel că părintele Constantin Sîrbu rămâne singur cu cele două fetițe, Ana şi Irina. La începutul lui 1954, autoritățile comuniste l-au arestat, acuzat fiind de „uneltire contra ordinii sociale”. Faptul că Mareșalul Ion Antonescu a contribuit financiar la ridicarea bisericii din această zonă săracă a Capitalei, dar și importanta mișcare cultural-religioasă dezvoltată în jurul acestui lăcaș, a deranjat Securitatea, care și-a găsit, ușor, motiv de zăbrele.
Au urmat anii de zarcă de la Gherla, Jilava, Dej, Poarta Albă, de unde părintele a strâns suferințe, umilințe, boli, printre care un ulcer ce, peste ani, la capătul misiunii sale pe pământ, avea să-i fie fatal. „M-au ars cu fierul încins la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: „Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos”.

”Din banii bisericii ținea oropsiții regimului comunist”

Au urmat alți doi ani de domiciliu forțat în Bărăgan, la Viișoara, apoi, chiar și eliberat, autoritățile au continuat să-i macine anii, zilele, rutina. Ochii din ceafă ai securiștilor au fost plantați cu dedicație. Pentru început nu i s-a permis întoarcerea la parohia pe care a ridicat-o, cu sprijinul Mareșalului Ion Antonescu și al medicului Victor Gomoiu, din Bariera Vergului și, astfel, i s-a dat cea mai săracă biserică din București. Sapienței. Aici unde, printre flori de toamnă, părintele Sîrbu se odihnește după dispariția sa fulgerătoare din octombrie 1975.
Și tot de la securitate i s-a tras și sfârșitul. La fel cum se întâmplase și în Bariera Vergului, părintele a făcut apel la credincioși pentru a construi o bibliotecă și în Sapienței. Astfel s-au strâns foarte multe cărți valoroase din punct de vedere religios. „Pentru apelul călduros am adus și eu de la bunicul meu niște cărți în nădejdea că le voi putea citi acolo. Apăruseră pentru prima dată: Viața lui Iisus de Bogaud și de Papini. N-am ajuns să le citim. Părintele era ținut totdeauna sub observația Securității care a venit, l-a anchetat și ne-a luat toate cărțile”, povestește Constantin Burlăcioiu, unul dintre enoriașii bisericii din Sapienței, apropiat al părintelui Constantin Sîrbu, în lucrarea „Un mare mărturisitor creștin Preotul Constantin Sîrbu (editura Blassco).

Impact.ro

După această imagine, a urmat un DEZASTRU! Finalul depășește orice imaginație FOTO

Impact.ro

Dovada că Charlie Chaplin a fost ROMÂN! Cum s-a împrietenit cu medicul Ana Aslan

Un alt gest care a deranjat vigilența cinovnicilor din structura găitanelor albastre a fost legat de activitatea filantropică a părintelui Constantin Sîrbu, cel care, din firavul obol al bisericii, ajuta sărmanii, printre aceștia numărîndu-se bătrânii din azilele sărace și așa considerații… „dușmani ai poporului”. Povestește Maria Mărculescu, nelipsită a slujbelor din Sapienței: „Din banii Bisericii, Părintele întreținea un număr mare de săraci, oropsiți ai regimului comunist. Nu făcea cunoscut tuturor acest lucru. Putea fi interpretat ca o acțiune potrivinică regimului. Ajutam, deci, cu foarte multă discreție și chiar cu un oarecare risc. La sărbătorile mari: la Paști, la Crăciun, la Rusalii, se mergea în prima zi la azilul de la Ciolpani, mai oropsit, care fiind în afara Bucureștiului, pe șoseaua spre Ploiești, nu primea ajutoare, condițiile de viață ale bătrânilor fiind mult mai grele… Unii dintre bătrâni împleteau, croșetau, lucrau sacoșe din ață pescărească ce se vindeau la biserica noastră și banii îi duceam celor care le-au lucrat. Părintele fiind mereu anchetat de securitate își lua măsurile de prudență și chiar când venea la Ciolpani mă trimitea uneori pe mine la anumiți bătrâni, pe când el stătea de vorbă cu personalul azilului. Și în afara marilor sărbători mergeam la spitalul nr. 9 sau Bălăceanca câte 6-7 persoane cu sacoșele pline, încărcate cu mâncare”.

”Cum, n-ai murit încă?!”

În octombrie 1975, părintele Constantin Sîrbu a mers să se opereze în urma ulcerului căpătat de la zeama lungă de arpacaș servită în gamelele temniței. Cineva, se pare că un nepot, i-a ales pentru intervenție spitalul Poștei, de unde nu avea să se mai întoarcă. Înainte de a se interna, securiștii au venit la biserică și au făcut o propunere: „Noi vom trimite la dumneata niște persoane la spovedit și îți vom spune ce întrebări îi veți pune și răspunsul ni-l dai nouă”. Constantin Sîrbu a răspuns, ferm: „Eu nu pot sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu și lui Mamona”.  A fost momentul când Dumnezeu i-a poruncit să-și părăsească scheletul. „Neacceptând acest lucru și probabil altele, nu era văzut cu ochi buni. De asemenea, Biserica era un focar unde lumea venea în număr foarte mare, iar în predici, Părintele continua o propovăduire deschisă pentru Hristos și împotriva ateismului. Atunci Securitatea, care îl ancheta cam din trei în trei săptămâni, i-a spus cu pistolul pe masă să aleagă cum vrea să-și stabilească sfârșitul, sugerându-i chiar să se sinucidă. Părintele a refuzat. Fiind bolnav de ulcer a apărut problema (necesitatea) operației (insistând să accepte să fie operat pentru a-i fi „mai bine”).

În aceste condiții a avut loc operația lui, prin care el s-a predat în mâna lui Dumnezeu. Doamna doctor Ursulescu (n.red. o apropiată a părintelui, care l-a vizitat pe Constantin Sîrbu la spital imediat după intervenție), spune cum îi va face acasă o supă de pasăre cu găluște, la care Părintele îi răspundea ce trebuie să facă pentru înmormântarea sa. Miercuri dimineață, doctorul care l-a operat a deschis ușa de la rezerva Părintelui spunându-i: „Cum, n-ai murit încă?”. Mi-a fost frică să o întreb pe doamna doctor cum îl cheamă pe doctorul criminal. Poate după revoluție, dacă el mai trăiește, să vină să-și ceară iertare la mormântul Părintelui”, mărturisește, în lucrarea mai sus citată, o altă enoriașă, mama Elena.  Marmura funerară a locului de veci unde este înmormântat Constantin Sârbu poate fi martora acestei spovedanii, dacă a avut sau nu a avut loc. Mormântul părintelui din curtea bisericii din Sapienței, atât de dragă sufletului lui este, chiar și în pudra iernii, inundat în flori, pentru că părintele iubea florile, iubea oamenii, iubea libertatea. Și pentru toate a acceptat jertfa… „cu nădejdea învierii și vieții veșnice”, așa cum spune slova scobită în marmura rece.