REPORTAJ

REPORTAJ. Cum se pregătesc oamenii străzii pentru iarnă. Imagini dezolante din zona centrală a Capitalei. FOTO

Cristian Botez 07.10.2021, 19:40

Pe oamenii străzii, iarna nu-i ia niciodată pe nepregătite. Cum vine octombrie, cam pe la jumătatea lunii, atunci când dă bruma, când începe să le înghețe mâinile în timp ce răscolesc prin tomberoane, atunci e semn să înceapă să-și strângă trențele și gioarsele adunate peste vară și să-și caute loc cald. E momentul în care golesc cuiburile de sub boscheți, de pe lângă garduri și scări de bloc, din locurile virane de pe lângă hipermarketuri ca să să caute „țeava”, conducta de apă caldă, canalul, o ghenă, ceva. Un portic, o boxă de tomberoane, orice care are pune o tablă între ei și cerul ce va turna șuvoaie reci.

Unii au noroc de o „garsonieră”. O mașină abandonată

Și trebuie să se miște repede, concurența e acerbă. Canalele bune, cu conducte de canalizare care se știe că funcționează, sunt antamate din vreme și ocupate deja de grupuri bine organizate, care fugăresc orice venetic. Care, dacă insistă, mai pleacă și cu o bătaie să o țină minte. Unii mai pândesc o scară de bloc, mai ginesc un cod de intrare de la vreo bătrână înceată la mână. Îl memorează și, gata, e aranjat. Spre miezul nopții intră în scara blocului și își pun plasa cu boarfe pernă. La prima geană a dimineții au zbughit-o. Începe vânzoleala prin bloc. De regulă stau pe paliere la primul etaj sau sus, la cucurigu, la ultimul nivel. Mai stau și în nesimțire până sunt luați la șuturi de locatari. Îndură. Îi așteaptă cinci luni de hăituială.

Peste alții dă norocul și găsesc o „garsonieră” nouă. O mașină abandonată recent. În două ore noul „proprietar” o umple de cartoane, zdrențe și sacoșe pline fix cu ce nu are nevoie, dar care împrăștie miasme grele. A doua zi pică muștele din zbor, dacă survolează mașina, iar cânii o iau la goană schelălăind. Duhoarea grea și iute ucide și vegetația din jur.

„La ce bun să ne spălăm? Una-două, băgăm mâinile în gunoaie”

Boschetarii, „homleșii”, aurolacii, oricum le-ai spune, nu se supără. Ei știu că put la fel și că obiectivul lor e supraviețuirea. Demnitatea nu ține de cald și nici de foame, în cazul acestor oameni.

Au doar două anotimpuri, într-un an. „Sanie” și „cireșe”. E o expresie care provine din pușcărie, unde așa se socotește timpul de detenție, mai ales de către cei cu pedepse de durată mai lungă. Li se pare că timpul trece mai ușor. Și cum mulți din cei care trăiesc pe străzi au trecut pe-acolo, expresia s-a mutat și în stradă.
Îi așteaptă vremea rea. Cu tot ce le aduce. Apă în pantofii sparți, haine jilave, muci la nas. Spălatul trece în plan secundar. De cele mai multe ori orice sursă are apă rece. Jegul e protector. Unii își adoră jegul. Nici pe mâini nu se mai spală. „La ce bun”, zic. ”Una-două, băgăm mâinile în gunoaie. Noi nu umblăm cu dezinfectantul după noi”.

[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]

Lupi singuratici sau adunați în grupuri de maxim cinci-șase

Reporterul impact.ro, observator și cunoscător de decenii al acestei lumi aparte, în special din zona centrală-Piața Romană-Universitate-Unirii și împrejurimi, cunoaște mai toată comunitatea de oameni ai străzii. Care nu este nicicum unitară. Acești sărmani sunt adunați în grupuri de maxim 5-6, alții stau câte doi, dar cei mai mulți sunt lupi singuratici. Jegăriți. Aceștia ori au vreun loc al lor, unde s-au aciuat- o biserică, un blox, un colț de piață sau, mai retras, ori sunt „câinii florii”.

Câinele „floriu”, în argoul de mahala, este câinele ăla care nu stă niciunde și aleargă cu limba scoasă în colo și încoace, străbătând aiurea orașul în căutarea unui zgârci uscat sau a unei coaje de salam. De dau toți în el cu pietre și cu bețe. Genul ăsta de oameni ai străzii, în tranzit peste tot, nu ridică privirea din pământ decât arareori. Foamea îi ține cocoșați, în căutarea pe jos a orice poate fi în stare să le aline lihnirea și scârțâiala din stomac.

5.000 de „homleși” în București. Oficial

Sunt vreo 5.000 în tot orașul, în București. Așa spun statisticile făcute de primării sau de către fel și fel de „oengeuri” și asociații umanitare. Care încasează fonduri babane și dau și ele, la schimb, niște rapoarte justificative. Cifra este, cu singuranță, aproximativă. Reporterul impact.ro, cu teren jurnalistic de peste trei decenii, știe că lumea aceasta este într-o dinamică permanentă. Cifrele sunt fluctuante.

Mulți dintre cei fără adăpost au acest statut provizoriu. Intră în belele, se prăbușesc temporar în băutură, după care își revin, ca apoi să cadă iarăși. Femeile, cele mai multe, fug de-acasă, cu copiii în brațe, de bătaia soților ori concubinilor bețivi. După ce le trec vânătăile, se întorc la domiciliu, la supliciu. Unele au șansa să fie ajutate de asociații serioase, care le oferă și sprijin pentru subzistență, și tereapie psihologică și, unele, chiar asistență juridică în raport cu bărbații bătăuși, cazuri în care obțin interdicție pentru aceștia de a se mai apropia de ele și copii.

Asta e, de altfel, menirea și a Direcțiilor de Asistență Socială din primăriile de sector. Însă, multe dintre femeile victime, care sunt nevoite să aleagă calea traiului pe străzi, constrânse de cutume, de obiceiuri și condiționări particulare, se întorc în căminul unde sunt traumatizate. Aceasta și pentru că, de cel mai multe ori casa, apartamentulul, garsoniera, locuința într-un cuvânt, aparțin, de regulă, soțului sau concubinului și, totodată, tatălui agresor.

Tot statisticle spun că, din totalul oamenilor străzii din București, aproximativ 23 la sută sunt femei. Și, ca să încheiem cu procentele, de menționat că opt la sută din oamenii străzii au studii superioare. Cauzele care i-au adus pe aceștia în această situație sunt, în principal trei: alcoolul, consumul dus la extrem, jocurile de noroc și, în cazul celor, care au ajuns în stradă acum 20-25 de ani, și care mai trăiesc, jocurile piramidale care au devalizat populația țării, o bună parte din ea, prin manevrele generalilor din securitate și a politicienilor complici.

Grupul de boschetari din Piața Romană

Povești ale acestor năpăstuiți oameni sunt cu duiumul. În cazul lor sintagma „viața mea e un roman” chiar are sens. Și unul foarte dramatic, uneori chiar tragic. Galeria nefericiților și a loviților de soartă ar face, om lângă om, personaj lîngă personaj, puși în picioare, conturul acestei țări. Reporterul impact.ro propune, două menționări individuale și una despre un grup care deranjează zi de zi zona Pieței Romane, între rondul pieței cu același nume și „mec”-ul prea cunoscut.

Mai întâi grupul de la Romană. Are un nucleu fix compus dintr-un bărbat de etnie romă, cu lanț de aur la gât și tupeu de „bombardier” ratat. Prostește cu ușurință „fraierii„ și „gușterii”. Când e cuminte, mai ajută cu o navetă, cu o cutie cu ceva, pe la câte un butic din zonă. Pentru că i-am pomenit, să și explicăm. „Fraierii” sunt, în argotica străzii, oameni simpli, de condiție medie spre prăpădiți, naivi, ușor de înduioșat, de pus să bage mâna în buzunar, pentru un ban, o țigară sau o merdenea.

„Gușterii” sunt ceva mai căpătuți, mai bine îmbrăcați. Și mai plini de ei. Fapt ce îi face, culmea, foarte vulnerabili. Aici, boschetarii scot la înaintare acte medicale, de asociații care strâng bani pentru „focile din Galapagos”. Și alte prostii. Chestiuni din acestea neverosimile care prind la snobi și la oameni dornici să fie apreciați că sunt cu dare de mână. Peste aceștia, sunt „centaurii”. Cetățenii străini. Aici, miza e mai mare. Geana boschetarilor e pe portofel, pe Euro, pe card. Pe ceas sau pe „aifon”. Homleșii bagă texte cu iz umanitar înalt, cu ștaif de Uniune. Merge și engleza, aici. Germana, spaniola. Mulți din boschetari au fost „turiști” la cerșit în Madrid, Bruxelles, Londra, Roma, Berlin.

Femeia de la gura metroulu

Al doilea membru al nucelului de la Romană e o femeie, nici nu mai contează numele, căci o cheamă diferit, în fiecare zi. Tunsă scurt, brunetă, ochi de viezure încolțit. Nici nu trebuie s-o vezi. O auzi mai întâi, tipând ascuțit, isteric. Face ture între cele două guri de metrou de la Romană. Când se enervează, aruncă după oameni cu scrumierele de pe terasa cofetăriei de acolo, de lângă „cheiefsi”. Sau cu pietre.

Vin polițiștii de la seția 1, de pe „Lascăr Catargiu”, îi potolește pe moment. dar scenele se reiau după ce pleacă loganurile cu „MAI”. E o poveste fără sfârșit. Pe lângă cei doi, mai sunt cei „blânzi”. Blândețea li se trage de la aurolacul din care trag cu nesaț, ca niște păsări colibri din cupa unor flori exotice. Grupul se completează periodic cu câte cineva nou, Bărbat sau femeie. Până e alungat de tartorele cu lanțul de aur la gât.

Pedro, revoluționarul fără voie

Lui Pedro, MApN îi datorează un picior. I l-au spulberat cu tot cu genunchi pe 21 decembrie 1989, cu un glonț dum-dum. Adică, exploziv. Omul avea, atunci, 21 de ani. Când a început să se tragă în manifestanți, la Inter, unde, ca să vezi potriveală, se afla și autorul acestui reportaj, a vrut să scape de tirurile puștilor mitraliere, făcând brusc vitraș din mers pe o stradă lăturalnică. Pe Verona, chiar pe lângă Cinema Patria. Mai avea un metru să iasă din bătaia armelor când a fost lovit, A ajuns la spital, la Colțea. Nu au mai putut să-i salveze piciorul. Are proteză de lemn, că s-a zgîrcit să-și ia una de cyborg. Râde și spune că atunci când e ceață îi apar muguri pe proteză de la umezeală.

Culmea, deși are certificat de revoluționar și o indemnizație de vreo 30 de „bulioane”(3.000 de lei), preferă viața de boschetar. E alcoolic și își face veacul pe Bulevardul Magheru, la doi pași de locul unde Armata Română i-a zburat piciorul stâng. Și-a adjudecat o cămăruță în infectul sediu al fostului Cinema Patria, despre a cărei situație deplorabilă în care a ajuns din cauza adminsitrațiilor locale, impact.ro a scris în repetate rânduri.

Pedro crede în Dumnezeu. Mai ales atunci când sunt sărbătorile ortodoxe importante. Știe toți sfinții, mucenicii și mucenicele Ortodoxiei. Și le cinstește memoria înfigându-se în fața bisericilor Boteanu sau Icoanei la mai toate marile sărbători. Se întoarce de acolo încărcat cu bunătăți. Plus vin și bere. Pedro e darnic. Dă din ce primește tuturor celor pe care îi cunoaște. Dar cu măsură. Știe să și recite. Un singur vers. „De treci codrii de aramă…”, după care, cele 400 de grame de vodcă și multele beri îi așează cu blândețe capul pe masă.

Gheorghe, de la Drumețul. „N-am muncit niciodată”

Gheoghe, la vreo 50 de ani, râde tot timpul, e puțin șantaliu și are mereu mâinile ocupate. În dreapta ține un pahar de plastic, în stânga, o sticlă de vin. Sau de bere. Sau o doză. Doză-doză, de bere, nu aia, „a treia”. De vreo trei ani a venit la blocul de lângă Munplast, fabrica de nasturi , unica din București. La început doar dormea pe rigola din fața blocului. Apoi, după ce s-a trezit, a început să fie brusc simpatic. Să ajute oamenii să care una-alta, să mai dea cu mătura, să strângă peturile și dozele de aluminiu. A fost acceptat rapid și oamenii au început să aibă grijă de el.

E născut undeva prin județul Tulcea. Recunoaște cu seninătate că nu a muncit niciodată. „Nu mi-a plăcut munca”, zice. „De aia m-au și fugărit din sat”. Bea mult, mai tot timpul. I se spune să o ia mai ușor, dar nu-i pasă. Noaptea mai intră în bloc, pe scară. Primește haine bune. Multe. Pături, perne. El tot pe cimentul din fața scării doarme. Nu-și deschide sufletul, inima. Glumește tot timpul. Cum te vede vine și îți spune tot ce s-a întâmplat în ziua aia. Te interesază sau nu, asculți. Îi faci hatâr. I se mai spune și „pagini aurii”. Știe tot. Scoți 5 lei, 10, dacă vrei. ”Ia, Gheorghe! Ia-ți ceva”. Își ia bere. La o zi sau două i se mai aduce o ciorbă fierbinte, trei sarmale, un fursec, o portocală. El e Gheorghe. Un „homles” aranjat de soartă.

Ii citesc de pe site-urile oficiale „Statul român cheltuiește cu un om al străzii 3.200 de lei pe lună. Cică sunt 5.000 de oameni ai străzii în București”. Gheorghe stă puțin, se uită la un troleibus jegos care trece pe stradă și izbucnește în râs. „Cheltuie pe dracu’. Îi bifează acolo și banii îi iau ei”. Se mai gândește puțin. ”Hai, dau la vreo 500 de amărâți. Dar restu’ e tirat de ei. Ia înmulțește 4.500 cu 3.000”. Și pleacă râzând sorbind din berea din paharul de plastic.

 

Colaj Foto : Narcisa Tomulescu

Urmăriți Impact.ro și pe
Cristian Botez
Este reporter special și corespondent Impact.ro, încă din iunie 2021. Pregătit pentru cele mai periculoase zone de război din lume, Cristian Botez s-a remarcat de-a lungul carierei sale prin...