EXCLUSIV

Reacţii după moartea lui Valentin Uritescu. Colegii actorului, declaraţii emoţionante: „M-a înjurat verde în față, dar cu dragoste”EXCLUSIV

Alexandru Catalan, Ioana Bucur 18.06.2022, 16:38

Durere mare pentru lumea teatrului și filmului. Vineri seara, unul dintre cei mai îndrăgiți actori ai țării și-a dat ultima suflare, după o lungă suferință. Jurnaliștii redacției Impact.ro au obținut, în exclusivitate, primele reacții după moartea lui Valentin Uritescu. Colegii artistului ne-au făcut declarații emoționante.

Colegii de scenă, declarații emoționante după moartea lui Valentin Uritescu

Cortina a căzut, însă, în loc de aplauze, lacrimile și regretele au apărut în sufletul celor care l-au cunoscut și admirat. Vineri seara, actorul Valentin Uritescu a murit. Pe 4 iunie, maestrul împlinise vârsta de 81 de ani. Fiul regretatului actor, Bogdan Uritescu, a dezvăluit, în exclusivitate pentru impact.ro, unde urmează să fie înmormântat tatăl său. Valentin Uritescu va fi îngropat luni, 20 iunie, la ora 12, în Cimitirul Sfântul Gheorghe (Cimitirul Parohial 2 sau Pantelimon 2).

Vestea dispariției marelui actor a stârnit un val de declarații emoționante din partea colegilor acestuia.  Printre aceștia se numără Cosmin Șofron, unul dintre actorii mai tineri care au jucat alături de Valentin Uritescu în filmul „Noi, cei din linia întâi”, acolo unde a interpretat rolul sergentului „Șaptefrați”, pentru care a rămas în amintirea multora, își amintește că în pauzele de filmări marea distracție era jocul de cărți.

„Nu ratam aproape nicio pauză din timpul acelor filmări fără a juca șeptic. Era ceva aparte, care ne-a legat. În plus, stilul său mucalit, de un umor cu totul aparte, greu de înțeles de către mulți din jur, l-a evidențiat mereu”, a declarat Cosmin Șofron pentru impact.ro.

Cosmin Șofron, care se declară și azi fascinat de stilul de joc, dar și de fibra umană, a colegului său său dispărut, e de părere că „totul venea din adâncul său, și umorul, și felul de a juca!”.

„Din păcate, actorii mari de odinioară dispar. Dacă e să-mi doresc ceva e ca în locul lor să vină alții, la fel de buni și de importanți. Cuvintele sunt prea mici pentru a exprima ce înseamnă plecarea lui Valentin Uritescu dintre noi!”, a adăugat același Cosmin Șofron.

Rodica Mandache: „M-a înjurat verde în față, dar cu dragoste!”

Rodica Mandache i-a fost partenera lui Valetin Uritescu pe scenă, și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, și la Naționalul bucureștean:

„Valentin Uritescu a fost unul dintre actorii care au avut nebunia scenei. Pur si simplu intra în tranșă atunci când călca pe scenă. Am jucat de multe ori împreună, dar de fiecare data te făcea să-l respecți. Genul lui era unul bonom, un mucalit din fire, dar după mine era și un mare romantic. Dacă vreți, era ca apa dintr-un acvariu atunci când juca.

Lângă el puteau înota toți colegii de scenă, nu ținea să se impună. Și chiar dacă era bonom, când dădea interviuri m-a surprins de fiecare dată că se transforma incredibil, intra în pielea unui academician. Îmi amintesc câ înainte de 1989 am filmat împreună , în regia lui Cornel Diaconu. La un moment dat, aveam o scenă în care totți partenerii mei de film, Valentin Uritescu, Geo Costinu și Florin Zamfirescu tremurau. Dar tremurau serios, din nu mai știu ce motive. Și atunci am spus ceva de genul . Iar el s-a întors către mine și m-a înjurat! M-a înjurat verde-n față, dar cu dragoste! Mă tem că nu pot să explic foarte bine scena aceea de acum peste 30 de ani, niciodată filmată!”.

Reactii dupa moartea lui Valentin Uritescu. Colegii actorului, declaratii emotionante „M-a injurat verde in fata, dar cu dragoste” EXCLUSIV
Rodica Mandache

Florin Zamfirescu i-a fost partener de câteva ori lui Valetin Uritescu și profesor de actorie băiatului acestuia, Bogdan Uritescu. Însă cele mai speciale amintiri nu vin din clipele în care au jucat împreună. Cea dintâi e legată de ultima lor convorbire telefonică.

„În urmă cu vreo doi ani am ajuns în orașul lui natal, în Cugir. Și am zis să-i fac o bucurie, așa că l-am sunat. Când a auzit unde sunt, mi-a spus doar atât: . Și i-am urmat sfatul! Și azi regret că nu am cumpărat mai multe kilograme de crenvurști, să iau cu mine la București, atât erau de buni!”. Iar a doua vine din amintirile breslei noastre. Nu am fost de față, dar la un moment dat a jucat o scenă într-un film în care i s-a crăpat capul.

Pentru asta a fost machiat ca la carte, de niște nemți care erau tare buni în treaba asta. Ce mai arăta de jurai că e real, cu creieri pe afară. I-a plăcut atât de mult că la finalul zilei a decretat că nu se mai demachiază și că pleacă acasă exact așa cum era, machiat. O mașină l-a dus până în fața blocului unde stătea, a ajuns în fața ușii și la întrebarea soției , a răspuns ușor pierit, . Ce a urmat nu vă mai spun! Nevastă-sa a leșinat și și-a petrecut toată noapte la spital, fiindcă a chemat salvarea pentru biata femeie!”

„Tata şi-a dorit să mă vadă actor”

Artistul a povestit că nu a dorit să ajungă actor, visul său fiind acela de a deveni profesor de sport.

„Tata şi-a dorit să mă vadă actor. Când eu aveam vreo 12 ani, tata avea un aparat de proiecţie şi organiza un fel de caravană prin satele din jur, primind în schimbul proiecţiei filmelor tot felul de produse. Dar înainte de a pleca, filmele trebuia vizionate, iar noi aveam şansa de a le vedea înaintea tuturor, la noi acasă. Nu mi-am imaginat că o să ajung actor. A fost destinul. Aveam o pasiune pentru sport, dar dacă tata a spus: „Dacă nu reuşeşti la teatru, te poţi duce unde vrei tu!”, am crezut de cuviinţă să încerc măcar o dată. Şi am reuşit din prima. Actoria este o meserie grea, dar mi-am dat seama cât de bun pot fi”, povestea cândva Valentin Uritescu.

Cel ce a scris trei cărți autobiografice obișnuia să mai spună despre el: „Nu sunt scriitor, dar prin cărţi caut un drum spre mine însumi, pentru că mă apropii foarte mult de moarte şi la noi, în Ardeal, nu se spune „a murit”, ci „s-a petrecut”. Eu vreau să mă petrec în calm şi linişte. Am sădit un pom, am iubit, m-am căsătorit, am făcut o casă, s-a născut un copil şi Dumnezeu mi-a dat să scriu şi o carte”.

Reactii dupa moartea lui Valentin Uritescu. Colegii actorului, declaratii emotionante „M-a injurat verde in fata, dar cu dragoste” EXCLUSIV
Florin Zamfirescu

A fost căsătorit cu Valeria, aproape 50 de ani, cei doi având un fiu, Bogdan, care a cochetat și el cu lumea artistică, apărând în diverse filme artistice și seriale de televiziune.

La vârsta de 33 de ani i s-a descoperit o formă relativ uşoară a bolii Parkinson, însă a reușit ca aceasta nu avea să îi afecteze cariera artistică.

Din nefericire, în ultimii ani, efectele bolii au fost din ce în ce mai apăsătoare și vizibile, astfel că în 2010 a părăsit scena teatrului, de teamă ca afecţiunea să nu-i pericliteze prestaţia pe scenă. În plus, ultimii ani și i-a petrecut într-un centru de îngrijire privat, acolo unde era constant vizitat de soția sa.

În mai 2021, marele actor român a fost internat, în stare gravă, la spital. Conform unor declarații mai vechi ale Valeriei Uritescu, boala Parkinson şi-a pus amprenta atât de puternic pe starea sa de sănătate din ultimele luni, încât traversa zile în care actorul nici măcar nu mai putea vorbi. În ultimele trei săptămâni problemele de sănătate i se agravaseră iar.

„Trebuie să gândesc ce scot pe gură, să fiu sincer, firesc. Teatrul ăsta nu poate fi altceva. Ce-i atât de greu”

Valentin Uritescu a publicat la Editura Humanitas două volume autobiografice, „Aşa sunt eu, prost”, în 2011 şi „Să ai grijă de cel bun din tine. Amintiri”, în 2013. Peste alți trei ani a scos un nou volum de memorii, „Bântuit de vieţile altora”, la Editura Ars Docendi. În cel dintâi a inserat și modul în care a decurs examentul său de admitere al Teatru, în 1959.

„Îmi ziceam: Trebuie să gândesc ce scot pe gură, să fiu sincer, firesc. Teatrul ăsta nu poate fi altceva. Ce-i atât de greu?. La examen, am spus poezia fără grabă, cu pauze, cu gândul dus departe, ştiind deja că voi ajunge strungar la UMC, şi că voi trăi ca tata, ducând o viaţă care-mi plăcea.  Vă mulţumim , am auzit cuvintele al căror înţeles îl ştiam, am spus  bună ziua  şi am ieşit convins că aventura mea cu teatrul se terminase. Simţeam un gol lăuntric, în care pluteam dezamăgit şi descurajat, de parcă aş fi pierdut ceva. Dar eram împăcat cu gândul că totul se sfârşise.  Urmează-mă! . Din vidul în care pluteam, am văzut în faţa mea un bărbat frumos, elegant, subţire, care îmi zâmbea.  Hai, vino cu mine! . M-am luat după el. Nu aveam timp să mă întreb ce se întâmpla. Situaţiile s-au succedat prea rapid.

Am coborât un etaj şi m-am trezit în faţa unei uşi unde un tip, masându-şi buza de sus, repeta întruna cu ochii închişi: Sică spune Siţei să se suie sara sus şi să scoată săcsia din săcsiac .  Doamne Maica Domnului, unde mă ducea omul ăsta? . Am intrat. Pe scena mică, un tip ţinea de mână o fată înaltă, subţire, cu un păr brun revărsat până în talie, şi, sărind amândoi într-un picior, ca la şotron, ziceau prostindu-se:  Hai la groapa cu furnici, ba e-aici, ba nu-i aici .

Bărbatul elegant cu care venisem i-a spus ceva la ureche tipului de pe scenă, care a dat din cap privindu-mă, după care a plecat. Am luat loc şi, în timp ce încercam să aflu ce se întâmpla, cel de lângă mine mi-a şoptit:  Noi, cei de-aici, am luat proba. Am reuşit! . N-am înţeles ce spusese. Priveam la cei zece speriaţi. Profesorul zicea: Sigur, regina ostrogoţilor trebuie să aibă o atitudine mai… maiestuoasă, iar tu eşti prea înţepenită. Trebuie să-ţi dai drumul, joacă-te puţin . Apoi a coborât de pe scenă şi mi-a zis:  Poftim sus! . Am urcat pe scenă şi am stat… şi-am stat…  Dă-i drumul, ce mai aştepţi?.  La ce să-i dau drumu’, dom’ profesor?.

În sală s-a stârnit o uşoară agitaţie.  La ce-ai pregătit pentru examen . Şi atunci i-am dat drumul mai cu poftă ca niciodată:  Birocratismul! De beregăţi l-aş rupe, ca lupul şi basta. Şi dau la toţi dracii, şi-arunc în bucăţi tot ce-i hârţoagă. Dar asta!. Am recitat poezia cu poftă, cu entuziasm, accentuând pentru prima dată părţile oarecum comice:  Mirat ca o capră privind un afiş ,  Deodată e-n panică, se strâmbă-a lehamite, de parcă s-ar arde la gură cu borşu’,  Agentul privea la jandarm zăbăuc,  Că-i doare ciocanul cu secera noastră . După ce am terminat poezia, a urmat o pauză care mi s-a părut cam lungă.  De unde vii tu, măi, băiatule? .  Din Vinerea, regiunea Hunedoara.  Şi Vinerea asta e un sat?.  Cel mai frumos de pe pământ!.  I-auzi! Povesteşte-ne ceva despre el… ceva din viaţa ta.

Am simţit brusc că trebuia să-i dau drumul, fără să mă mai opresc: Domnule profesor, eu vin dintr-un loc atât de frumos şi de minunat faţă de Bucureştiul ăsta aiurit şi vulgar, obositor şi plin de nărozeală, încât abia apuc să mă-ntorc acasă la mine pe Câmpul Pâinii, să umblu desculţ, să dorm în ieslea lui Iambor şi Bodor, să iau în galop drumul spre Glodu şi, odată ajuns în tăietură, să-l slobod pe Puiu să pască, eu să mă culc în dumbrainic, iar la întoarcere să poposesc pe locul unde a fost budura lui Iambor, tulpina unui stejar al cărui diametru să tot fi fost de doi metri – mărturie stă cercul de iarbă închisă la culoare pe care cresc mulţi ciuciuleţi –, să poposesc, ziceam, şi să meditez la prostia revoltătoare a unui şef de cadre de la fabrica din Cugir, care a dinamitat-o împreună cu celelalte trei – atâtea au fost –, pentru că, zicea el, erau rămăşiţe ale regimului burghezo-moşieresc… Dacă le-aţi fi văzut ori dacă ne-am fi ferit de înăuntrul uneia dintre ele, aşa cum stăteam eu când eram copil, am fi putut să ne-aducem aminte de dacii lui Decebal.

Domnule profesor, am continuat febril, locurile acelea mustesc de istorie: Sarmizegetusa dacică din munţii Orăştiei, Câmpia Libertăţii de la Blaj, Câmpul Pâinii, vatra satului meu, Binţânţul lui Aurel Vlaicu, Lancrămul lui Lu – cian Blaga, Alba Iulia, peste Murăş, dar aproape, Apusenii lui Horea şi ai crăiuţului Avrămuţ Iancu, şi Moş Herlea, strămoşul din care mă trag, ăla cu memorandumul, şi… Luat de valul aducerilor aminte, înfierbântat, îmi ştergeam nasul cu dosul palmei, ca un copil prost, care făcuse greşeala să părăsească locurile acelea şi să vină să dea concurs în Bucureşti, fără speranţa de-a se mai întoarce de unde plecase.

Nu-mi place Bucureştiul ăsta în care toţi râd de mine şi de hainele astea, Dumnezăul lor de cârpe … şi… Nemaiştiind ce fac, mi-am smuls cravata care mă sufoca şi, oropsit, nemaipăsându-mi de nimeni şi de nimic, am plâns ce-am plâns, după care mi-am şters lacrimile, rămânând aşa, cu capul plecat şi cu mâinile în poală, şezând pe cubul ăla de placaj. În liniştea care se lăsase, am auzit întrebarea:  Acum, ai putea să mai spui o dată ce-ai povestit? La fel cum ai povestit?. Am ridicat capul liniştit şi, cu gândul dus departe, am spus:  Ştie careva dintre voi că fiecare purcel fătat de scroafă are ţâţa lui? Şi că dacă ţâţa aia a lui face mastită, purcelul moare?.

S-a aşternut o linişte deplină.  Domnule profesor, cred că aş mai putea spune încă o dată vorbele cu care mi-am vărsat năduful, nu ştiu dacă tot cu plânsul ăla, dar cu siguranţă pe-aproape. Dar mai bine să vă spun cum am crescut eu un purcel de-o săptămână, sortit să moară din cauza ţâţei bolnave, cum l-am crescut cu lapte de la nana Salomie pus într-un biberon americănesc. Şi am început cu scroafele unchiului Remus de doi metri lungime, cu găurile făcute în bucile lor de şoareci şi cu toată povestea pe care voi, cei care citiţi această carte (dacă o voi termina de scris vreodată şi dacă se va găsi careva s-o citească), o ştiţi deja.

Când am terminat de povestit, Iani Cojar, marele regizor şi profesor pedagog de mai târziu, pentru că despre el este vorba, pe atunci un tânăr frumos, cu ochelari şi cu o faţă care părea mereu uimită, ne-a spus celor din clasa aceea, astăzi actori aproape toţi, următoarele:Dacă veţi reuşi să credeţi cu tărie în ceea ce scoateţi pe gură, aşa cum a făcut-o el, care a trăit tot ce-a spus, veţi deveni actori.

Urmăriți Impact.ro și pe