SPECIAL

Poveștile incredibile ale Casei Scînteii. Adăpostul antiatomic, pasajul subteran spre Piața Victoriei, capturarea fototecii naționale comuniste de către armată. Episodul 3

Cristian Botez 12.01.2022, 16:31
Poveștile incredibile ale Casei Scînteii. Adăpostul antiatomic, pasajul subteran spre Piața Victoriei, capturarea fototecii naționale comuniste de către armată. Episodul 3

În episodul al treilea al documentarului impact.ro despre Casa Scînteii, cu “î” din “i”, după normele ortografice staliniste impuse în România în 1953, continuă relatările unor jurnaliști de marcă ai presei scrise, care au lucrat, la diverse publicații atât înainte cât și după Revolutie.

Condeieri de calibru, dedicați o viață presei scrise, jurnalismului autentic. Fiecare dintre ei a perceput în mod unic, personal, imensitatea acestui edificiu, Casa Scînteii, ultimul mastodont arhitectural, emblematic pentru perioada comunistă anterioară lui Decembrie 1989.

Sandi Piekalski: „Am fost în adăpostul antiatomic de sub Casa Scînteii”

Sandi Piekalski, fotoreporter de calibru, a intrat în presă în 1972. A lucrat ani de zile ca fotoreporter la FotoColor, Studio de producție fotografică cu dublă subordonare, față de Consiliul de Stat al Culturii, instituție așa zis culturală,  care avea ca principal scop cenzurarea tuturor producțiilor de presă, scrisă, audio, video sau foto.

Iată ce ne-a povestit Sandi, care cu puțin înainte de revoluție se angajase la „România liberă”, devenind rapid șef al Secției Foto. Peste ani s-a reprofilat pe camera de luat vederi, doar ca ocupație, căci tehnica filmării o stăpânea dintotdeauna, lucrând la diferite posturi de televiziune.

„La FotoColor, ca să-ți dai seama ce forță reprezenta presa atunci, numai acolo, eram, la un moment dat, 105 oameni. Din aceștia, 30 eram fotoreporteri, iar 20 erau laboranți numai pentru fotografiile alb-negru. Eram aparte de Agerpres. La noi se făceau absolut toate fotografiile legate de partid și de Ceaușescu și de tot aparatul de partid. La momentul Revoluției, aveam în arhivă aproximativ 3,5 milioane de clișee! Alb-negru și color! Și toată această arhivă a dispărut.

De fapt o parte a fost luată  de Armată. Pe 22 decembrie 1989, la primele ore ale dimineții, au venit, cu camioane militare, mai multe grupe de soldați, care sub comanda unor ofițeri, au încărcat absolut toată fototeca. Clișee și fotografii. Ceaușescu nici nu decolase, încă, de pe acoperișul C.C. al P.C.R. A fost misiune dedicată, cu ordin nu se știe de unde. Ulterior, aveau să scape în exterior, în presă, în spațiul public, celebrele fotografii cu Nicolae Ceaușescu, dar și cu alți nomenclaturiști, ba la vânătoare, ba la chiolhanuri și petreceri, ori în costume de baie. Vezi fotografiile celebre cu Elena Ceaușescu” o altă parte a fost luată și se află acum depozitată la Muzeul Național de Artă.

Despre adăpostul antiatomic din Casa Scînteii

Și Sandi Piekalski continuă: „Nu există pădure să se facă atâta hârtie de scris ca să cuprindă tot ce am trăit eu în Casa Scînteii. Dar sunt câteva chestiuni care m-au marcat. Unul din el ar fi adăpostul antiatomic de sub casa Scînteii! Da, adăpost antiatomic. Am fost acolo, am văzut cum arată. Accesul se făcea de undeva din mijlocul clădirii, din subteran, în dreptul uneia din curțile interioare. Era un spațiu imens, cu mai multe încăperi, care se întindea, pe sub pământ, până la statuia lui Lenin.

Era acolo o totastivă, o tipografie de rezervă, de producție sovietică. Era pregătită să tipărească în caz extrem, de necesitate. În cazul unui conflict armat major, inclusiv al unui atac nuclear. Căci în acele vremuri, întreaga lume fusese cuprinsă de isteria înarmării nucleare. Nu știu ce s-a ales acum de el. Bănuiesc că este un obiectiv special, un obiectiv militar”, își încheie Sandi Piekalski incursiunea prin propriile amintiri legate de Casa Scînteii.

Igor Butnaru și Flaviu Butnaru, tată și fiu, ziariști în Casa Scînteii

Flaviu Butnaru s-a angajat de foarte tânăr, la ziarul „Scînteia tineretului” în 1987. Fiul lui Igor Butnaru, reputat jurnalist la „România liberă”. „La ediția din 1987 a Târgului Internațional București, deja ca tânăr reporter al Scînteii tineretului”, își amintește Flaviu Butnaru, coleg câțiva ani cu autorul acestui material la „România liberă”, „am fost invitat la conferința de presă a secției economice a Ambasadei URSS.

Flaviu Butnaru și Alexandru Mironov
Flaviu Butnaru și Alexandru Mironov

O întrebare stânjenitoare pentru acele vremuri, pusă reprezentantului Ambasadei U.R.S.S., pe care o pun pe seama tinereții mele și a lipsei de experiență, m-a scos din presă. Am revenit în Casa Scînteii după Revoluție (…) Revanșa cea mai bună a venit în anul 1991 când, ca ziarist la Momentul, am fost primul care a scris reportajul Puciului de la Moscova care a dus la plecarea din funcție a Președintelui URSS, Mihail Sergheevici Gorbaciov.”.

A fost afectată grav de cutremur

Și continuă cu câteva referiri la Casa Scînteii, edificiu în care a lucrat până în 2003. „Amplasată pe o fostă zonă mlăștinoasă, Casa Scînteii a fost proiectată după planurile Universității Lomonosov și ale hotelului Ukraina, iar structura de rezistență, din cauza unor greșeli de calcul, a avut foarte mult de suferit la cutremurul din 4 martie 1977.

Îmi aduc acum aminte că în fatidicul an 1977, după cutremur, împreună cu tata am mers la Casa Scânteii să vedem în ce stadiu se află. Ajungând în redacția ziarului România liberă am rămas pur și simplu șocat. Din biroul tatălui meu se vedea, printre crăpăturile de la pereți până în a șasea cameră și, cu puțină atenție, puteai vedea chiar și faimoasa sală a bufetului. Grinzile de rezistență erau afectate de mișcarea haotică pe care au avut-o pereții supraîncărcați cu tencuială și placați cu travertin.

Cu toate astea, la România liberă se lucra. Ziariștii și angajații Casei Scânteii au continuat a scrie și a informa lumea despre drama care afectase țara noastră. Pe tata nu l-am mai văzut acasă decât peste aproape o săptămână pentru că era pe teren, în București, scriind despre dramaticul cutremur care a frânt vieți și a schimbat destine(…)”.

Eugen Șerbănescu, jurnalist Secția Politic”, la ziarul „România liberă”

”Fără discuție, înainte de decembrie 89, Casa Scînteii era o cetate proletcultistă emblematică. Te intimida nu numai prin grandoarea ei arhitecturală, cu un aer specific de urbanistică rusească, de unde și provenea, ci mai ales prin simbolistica pe care o întruchipa – regimul colaboraționisto-represiv în care trăiam, adus în 1944 de tancurile Armatei Roșii.

Adăpostea presa propagandistă comunistă, adică principalul instrument colaboraționist de manipulare a conștiinței, dar și  gazete și reviste care „făceau aerul mai respirabil”, cum era, de exemplu, revista Magazin, care chiar se ocupa cu popularizarea științei, sau revista Cinema, în paginile căreia se mai putea visa și altceva decât gheare de pui și conserve de pește oceanic. Sau Lumea,  publicație cu ștaif, de politică internațională și de altitudine intelectuală, scăpată bine din cenzura vremii, despre care și-acum rămâne un mister cum de a rezistat în regimul calfei de cizmar.

Casa Scînteii - Agerpres
Casa Scînteii – Agerpres

După căderea formală a sistemului, unele ziare și-au schimbat numele, dar și-au păstrat mai voalat sau mai pe față conținutul – cum ar fi, bunăoară, Scânteia, anterior oficiosul partidului, devenită peste noapte mai întîi Scânteia poporului (!!! – n.n.), apoi – când s-a văzut că „glasnost” și „prestroika” nu vor funcționa la București – rebranduită din nou în…  Adevărul. Aici a apărut faimosul editorial Fir-ai al naibii, majestate!, care sintetizează perfect marasmul tranziției presei române „post-revoluționare”. La polul opus, funcționa  o altă gazetă – care, tocmai invers,  își păstrase titlul, dar își schimbase  total conținutul.

România liberă a fost multă vreme ziarul nr.1 în materie de instaurare a democrației, a statului de drept, a pluripartidismului și economiei de piață. Cum au evoluat aceste concepte fundamentale, promovate de „nebunii” de la România liberă, dar devenite ușor utopice după ieșirea tipărită din bătrâna citadelă a Casei Scînteii (rămasă manipulatorie prin însuși noul nume primit – Casa presei libere) și cum s-au implantat ele ulterior în practica dâmbovițeană necesită un alt reportaj”.

Sau chiar o carte, ar completa reporterul impact.ro, autorul acestui articol documentar despre casa Scînteii.

Casa Scînteii a ajuns un fel de castel al fantomelor

Casa Scânteii arată, acum, așa cum relata, ceva mai sus în acest articol, Corneliu Vlad, deplorabil. Din ceea ce era, o clădire vie, un organism plin de viață, care trăia, prin toți cei care munceau aici, prin cei care îi treceau pragul zilnic, în valuri, Casa Scînteii a ajuns un fel de castel al fantomelor.

Sigla Partidul Muncitoresc Roman
Partidul Muncitoresc Roman

Cele câteva edituri, două câteva posturi de televiziune, din care doar una mai acătării, restul de nișă, ambiții personale ale unor mici întreprinzători care își rulează banii sporindu-i prin audiențe dubios de mici, firme de difuzare, mai toate, în spatele clădiriii, spre calea ferată, trei-patru dughene și buticuri, copii palide, mute și șchioape în comparativ cu terasele, cantinele, bufetele și micile restaurante care animau clădirea și zona. Un loc trist. Mare, uriaș și gol ca o carcasă imensă căzută din cerul altor vremuri definitiv apuse. Un mastodont de piatră, marmură, fier beton.

Ultimul edificiu monument comunist ca și mort. care pute a mucegai, urină și a uitare. Casa Scînteii. Prea mare, prea solidă, încă, pentru a fi distrusă.

Un muribund trist.

Urmăriți Impact.ro și pe