REPORTAJ

Poveștile incredibile ale Casei Scânteii. Mărturii peste ani de la ziariști din vechea gardă: “S-au sistat lucrarile din cauza unui articol”. Episodul 2

Cristian Botez 11.01.2022, 16:06
Poveștile incredibile ale Casei Scânteii. Mărturii peste ani de la ziariști din vechea gardă: “S-au sistat lucrarile din cauza unui articol”. Episodul 2

În încercarea de a da un plus de autenticitate tuturor pasajelor documentare, flash-uri de istorie pe scurt, decupaje dintr-o lume tot mai îndepărtată, în dorința de a recompune câte ceva din spiritul și atmosfera acelor vremuri, ecouri emise de un mastodont al epocii comuniste pe care doar un cutremur catastrofal l-ar mai putea pune la pământ, reporterul impact.ro, semnatarul acestui articol, el însuși locatar vremelnic al Casei Scânteii, timp de un deceniu din cele trei dedicate presei, a stat de vorbă cu ziariști care au lucrat, au scris, au făcut fotografii, ziare și istorie în presă, culegând frânturi de aduceri aminte și emoții răscolite și trezite la viață pentru o clipă, o zi sau cu dor de eternitate.

Unii dintre ei scriu și acum, semnează articole, alții s-au dedicat memorialisticii ori s-au retras în tihna familiei, a căminului.

Corneliu Vlad, călător cu carnet de reporter pe mai toate meridianele lumii

Fără tăgadă, unul din cei mai buni ziariști de „externe”, comentator de politică externă, în principal, dar nu numai, dedicat total scrisului și documentării exacte, comentariului politic de excepție, decenii întregi la ziarul „România liberă”, ca reporter, redactor și șef de secție, autor de numeroase cărți de geopolitică ori memorialistică. Ziarist „externist” cum erau supranumiți ziariștii care lucrau la ”Externe”.

A lucrat în toate aripile Casei Scânteii. A început la revista „Lumea”, trecând apoi la „România liberă”. A fost corespondent extern în zeci și zeci de state ale lumii, aspect despre care spune cu umor: „eu n-am început ca alții, cu Bulgaria. Prima dată când am fost ca ziarist într-o țară străină a fost Egypt, iar a doua în Etiopia”. În ambele situații  a dat mâna cu șefii celor două state.

Despre vizita în Etiopia, își amintește chiar un fapt inedit și anume, că regele Etiopiei avea în curtea palatului cinci lei bătrâni, îmblânziți, pe care îi vedeam liberi atunci când ieșea la fumat, împreună cu alți jurnaliști străini. „Am fi vrut noi să ne jucăm puțin cu ei”, relatează Corneliu Vlad, „dar ne era frică”.

Corneliu Vlad
Corneliu Vlad

Casa Scânteii, concepută în stilul arhitectural stalinist

Corneliu Vlad ne-a împărtășit câteva vorbe, gânduri despre viața trăită, petrecută în Casa Scânteii. Despre aspecte inedite, puțin cunoscute chiar și de ziariști din generațiile de după 1990.

„Edificiul din Băneasa care a fost vreme de vreo patru decenii așezământul presei române are o istorie ingrată. Casa Scânteii a fost concepută în stilul arhitectural stalinist, ca o copie mai modestă a altor edificii asemănătoare din Moscova sau din alte țări satelite, de pildă, Polonia.

Iar arhitecții români atrag atenția că proporțiile a ceea ce numim noi Casa Scânteii sunt mult mai echilibrate și clădirea include și elemente de arhitectură românească. Oricum, vreme de 50 de ani a fost cea mai înaltă clădire din Capitală. Era decorată cu nenumărate însemne comuniste, cu stele în cinci stele, cu secera și ciocanul, iar unele dintre ele nu au dispărut nici astăzi de pe frontispiciul clădirii.

A început să fie construită înainte de moartea lui Stalin, în 1953, dar s-a încheiat după această dată. Și ca multe altele din țară și aceasta a rămas neterminată. Turnurile trebuiau să se termine în vârf de săgeată, nu ca acum în niște trunchiuri boante.

Și asta pentru că tocmai apăruse la Moscova, în momentul în care trebuiau definitivate turnurile clădirii, un articol publicat în ”Pravda” care critica gigantismul arhitecturii staliniste și atunci și Bucureștiul a sistat proiectul de definitivare a turnurilor. Nu s-a mai făcut nici marea sală de spectacole, care fusese proiectată inițial.

Alături de clădire se mai află una mai mică, care este singurul vestigiu al fostului Hipodrom Regal și care fusese transformată în cantină, pe care o frecventam și noi. Venea aici, când se lua masa de prânz, acceptabilă și avantajoasă și ca preț, fel și fel de lume.

Chiar aici mă întâlneam, din când în când, cu Petre Pandrea (avocat, scriitor, publicist și eseist român, 1904-1968, n.r.), care abia ieșise din închisoare, și îmi pare rău că n-am avut curajul să vorbesc cu el mai mult, cu această personalitate fascinantă a culturii române.

Clădirii acesteia i s-a spus mai întâi Casa Scânteii, apoi Casa Presei libere, însă ambele denumiri sunt cam improprii. Presa română nu a fost doar ziarul partidului (P.C.R., n.r.), Nu era numai Casa Scânteii. Aici se făceau cam 90 la sută din tipăriturile din România. Iar presa liberă a fost doar pentru scurt timp, după revoluția din 1989.

S-a propus să fie transformată în spital

S-a propus la un moment dat să fie transformată într-un spital ori într-un ansamblu de birouri, sau eventual sediu pentru un minister sau mai multe ministere. Dar astăzi este doar un imens și haotic depozit de tipărituri și baloturi de hârtie. Coridoare lungi, cu uși pe ambele laturi, zăbrelite ca la închisoare.(…) Ziariștii nu aveau un loc unde să socializeze aici.

Decât în birouri sau la micile restaurante și bodegi din apropiere. La „Hanul Prahovei”, de pildă, se duceau mai degrabă ziariștii de la publicații literare, Și aici, într-o noapte geroasă, prozatorul Nicolae Velea s-a prăbușit în zăpadă și a fost găsit înghețat.(…) În fața clădirii trona o statuie uriașă, dintr-un metal negru, fioros, și fiul meu care avea pe-atunci câțiva anișori, mi-a zis odată, când l-am dus să vadă unde lucrez, „tată, parcă ar fi Michiduță statuia asta”.

Pentru că barba lui Lenin și culoarea neagră erau atât de sumbre încât l-au făcut să recurgă la o asemenea comparație. Casa Scânteii era un loc unde ziariștii puteau socilaiza între ei, dar nu ca alte locuri, cum ar fi Restaurantul Uniunii Scriitorilor sau Stațiunea „2 Mai”, de pe Litoral, unde se putea vorbi mai slobod, căci urechile indiscrete păreau, acolo, ceva mai îngăduitoare.(…)

Acum, clădirea de pe malul lacurilor bucureștene pare mai degrabă o clădire abandonată, dezafectată, fără identitate, o relicvă a vremii abia apuse, care se încăpățânează să reziste încercărilor timpului.(…) Pentru cei care au lucrat acolo, rămâne, însă, un loc al tinereții și maturității lor”.

Ioana Iuga, reporterul și redactorul de „Social”

Ioana Iuga, reporter, redactor și șef al Secției „Social”, de la România liberă, începând cu spirit pe cât de delicat și sensibil, pe atât de acut și analitic, observatoare exactă a fenomenului social sub cele mai diverse expresii, de la drame personale și familiale, la analize precise, profunde ale fenomenelor sociale, din tot ceea ce reprezintă umanul, a avut ocazia să trăiască ori să fie martoră la evenimente și faze ale presei antedecembriste, diferite, uneori acut contradictorii.

De la cele în care obediența față de regimul comunist, carierismul, impostura profesională mascată de slujirea necondiționată a partidului comunist și al „iubitului conducător”, reprezentau garanția existenței în această profesie, la excelența în scris, la demnitatea în fața opresiunii, a cenzurii, la modul inteligent de a păcăli necruțătoarea cenzură de partid, produceau calitate, rezistență față de imixtiunea grosolană a unor semidocți în actul de creație pe care îl reprezintă presa. Jurnalismul.

Ioana Iuga cu țigara (2)
Ioana Iuga cu țigara

35 de ani petrecuți în Casa Scânteii

Iată ce a povestit Ioana Iuga despre atmosfera de la ziarul „România liberă” din acele vremuri. Doar câteva aspecte.

„Pentru mine Casa Scânteii înseamnă 35 ani de viață în Corpul C, etajul 4, unde se afla redacția „României libere”. Am ajuns acolo printr-un noroc pe care nu mi-l pot explica nici azi Am început cu gândul de a schimba lumea, de a sparge tiparele. Aveam să aflu curând că e imposibil. A început procesul de dedublare. Se instaurase mizerabila cenzură oficială dar și mai oribilă era însă autocenzura Nu voiam nicicum să o învăț.

Am combătut inevitabila plafonare, blazare și chiar cinism, mai întâi prin onestitate în alegerea subiectelor. Am căutat oameni care meritau să ajungă  în paginile ziarului Am utilizat  un număr mare de cuvinte,  am exilat formulele exprimărilor corecte.

Am descoperit apoi soluția salvatoare în acele vremuri  Aceea se numea șopârla. Strecurai printre cuvinte o parte din adevăr Se stabilea un cod între tine și cititor. Funcționa de minune. Cenzura le căuta, uneori le găsea, de multe ori nu. Primeai observații și o luai de la capăt.

Pe masură ce trecea timpul, am descoperit marele secret al „României libere”. Exista aici o oază semi clandestină în care se făcea presă la un înalt nivel. Adevărată, curajoasă.

Oaza era compusă din mâna de oameni a Secției culturale. Tia Șerbănescu, Florica Ichim, Boris Buzilă.  Cum în cultura română erau destui voluntari care proslăveau valorile comuniste, acești gazetari căutau să aducă în paginile ziarului  creatori neînrolați, nesupuși constrângerilor ideologice

Secția „Cultură” aduna la ziar tot ce avea mai bun societatea acelor vremuri. Autori de cărți, de spectacole, pictori, compozitori  care nu acceptau baremurile partidului comunist

Octavian Paler, omul care a luptat cu cenzura comunistă

„România liberă” era totuși o redacție comunistă în care peste 90 la sută din ziariști chiar făcea politica partidului. Unii din comoditate, alții pentru  a face carieră, alții de teama tinichelelor care le zornăiau în dosare. Destui o făceau din convingere. Erau chiar fanatici.

Octavian Paler e numele omului  care a permis existența acestei oaze. Secția de presă care îl numise în funcții de conducere ba la Radio ba la TV apoi la noi  nu-l decriptase cum trebuia. S-au trezit târziu că promovaseră un animal ciudat,  care nu putea fi dresat. Sub oblăduirea lui prospera aproape nestingherită o fauna gazetărească  de neconceput în acele vremuri. Se vorbea deja de spiritul „România liberă”.

În cele din urma Paler a fost mazilit. L-au numit redactor șef la revista Albina. Nici nu știam că există. A refuzat și s-a pensionat precoce. Am suferit enorm și am ținut legătura  cu el tot timpul. Spiritul Rl nu a murit odată cu plecarea lui. A venit, după el, Maria Costache. O adevarată activistă. Condusese revista „Femei”.  S-a trezit într un loc periculos în care sigur nu voia să fie (…)”

Aveam cum se spune bagajele făcute când a venit Revoluția A urmat o perioadă sublimă. Am scris ce am vrut. Nu la comandă. Nu la sugesti. Am spus ADEVĂRUL! Am scris că Armata a tras și a ucis. Că Securitatea funcționează sub sigla SRI. Că Iliescu e egal cu comunismul. Am susținut partidele istorice și sindicatele libere. L-am adus pe Regele Mihai I în țară(aprilie 1992, n.r.). Am adus în redacție oameni tineri, talentați. Toate acestea sub asediul Securității. Trei și ceva a durat această poveste frumoasă de după Revoluție. Apoi ne-au pulverizat”, și-a amintit Ioana Iuga.

Urmăriți Impact.ro și pe