Pârtia de schi din București pe care au uitat-o toți: a fost în Berceni și pare incredibil de crezut

Pârtia de schi din București pe care au uitat-o toți. Pare incredibil, dar acum aproximativ 90 de ani, locuitorii Capitalei nu trebuiau să plece din oraș pentru a putea schia. Într-o zonă în care se întindea până atunci o groapă de gunoi și o mlaștină cu renume de coșmar, autoritățile au reușit să creeze o mini stațiune de schi ce nu a rezistat, din păcate, decât până la începutul celui De-al Doilea Război Mondial. Decenii mai târziu, în acel loc a fost amenajat Parcul Tineretului de astăzi.

Pârtia de schi din București pe care au uitat-o toți

Pârtia de schi din București pe care au uitat-o toți. Poate doar cei câțiva centenari din Capitală să își mai aducă aminte de această ciudățenie frumoasă a orașului, care a existat acum aproape 90 de ani. Dar, dacă lucrurile ar fi rămas ca în perioada interbelică, mai exact în perioada 1933-1940, bucureștenii nu s-ar mai fi înghesuit la schi în stațiunile de pe Valea Prahovei. Pentru simplul fapt că ar fi avut la îndemână, chiar în Capitală, o asemenea facilitate.

Pentru aproape 7 ani, Bucureștiul a avut o mică stațiune de schi construită chiar pe o fostă groapă de gunoi numită Valea Plângerii. Zona în care se afla era cunoscută, de fapt, sub mai multe denumiri, precum „Mlaştina Cocioc”, „Raiul Căutătorilor în gunoaie” sau „Valea Plângerii”, fiind un loc mlăştinos, cu multă vegetaţie sălbatică, unde erau aruncate resturile menajere ale locuitorilor din zonă, ce se întindea între cimitirul Bellu și Calea Văcărești.

Iar balta Cocioc era coșmarul multor părinți, în fiecare an cel puțin un copil înecându-se în apa murdară și considerată „fără fund”.

Nu e de mirare că o astfel de realitate dezolantă – dublată de apropierea de cimitirul Bellu – a devenit sursă de inspirație pentru Petre Ispirescu, al cărui tată avea o frizerie în zonă, în povestea „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Dar administrația interbelică a Capitalei a dat o „față nouă”, total neașteptată, locului, în doar câțiva ani.

A fost în Berceni și pare incredibil de crezut

Cum iernile erau încă „normale” în acea vreme, neatinse de efectele vreunei încălziri globale – adică lungi și pline de zăpadă – în iarna lui 1933, în plină perioadă interbelică, Primăria Bucureștiului condusă de marele edil, Dem. I. Dobrescu, a transformat mormanele de pământ și gunoaie din Valea Plângerii în trei pârtii: una pentru începători, una pentru schiorii de nivel mediu și una pentru amatorii de săniuș.

Apoi s-a ocupat de iluminatul nocturn al pistelor de schi și a lăsat zăpada să desăvârșească opera. În doi timpi și trei mișcări, Bucureștiul se făcuse cu un obiectiv turistic de excepție.

Amatorii mai comozi de sporturi de iarnă, sau cei fără posibilitatea de a părăsi orașul pentru câteva ore de distracție în zăpadă, au profitat din plin de mini-stațiunea de schi de lângă cimitirul Bellu, pe lângă care se afla și intrarea: de costat îi costa doar călătoria cu tramvaiul, pentru că accesul pe pârtii era gratuit, iar seara se puteau întoarce repejor la casele lor.

Aproape că nu era nicio diferență între faimoasele stațiuni de schi austriece și cea din București, din zona cartierului Berceni de azi. Asociațiile sportive organizau concursuri, cei mai buni schiori primeau cupe, pistele erau luminate feeric de reflectoare, iar la cabană toată lumea își putea trage sufletul, la o ceșcuță cu țuică aburindă.

Pe locul ei a fost făcut Parcul Tineretului

Revista „Ilustrațiunea română” din 19 ianuarie 1938 a relatat experiența unui reporter trimis să „investigheze” fenomenul turistic de la fosta baltă Cocioc. Acesta a surprins nu doar atmosfera tipică unei adevărate stațiuni montane, ci și farmecul locurilor care urmau să devină peste câteva zeci de ani cartierul Berceni:

„Aici se află, strânse laolaltă de mâna năstrușnică a destinului, cimitire, sanatorii, cârciumi vestite, saloane de dans, gropi de gunoi, terenuri elegante pentru sport și clădiri moderne. E aproape chintesența unui oraș, cu toate durerile și bucuriile sale!

Aici vin, în fiecare după amiază, pasionații sportului de iarnă, care nu se pot deplasa la munte.

Ce importanță are că, dincolo de imensa vale cu gunoaie și stuf, peste care zăpada a pus un strat purificator de alb imaculat, se văd acoperișurile caselor, turlele bisericilor, acea aglomerație de clădiri care formează orașul!

Pista e bine bătătorită, schiurile alunecă vertiginos la vale și pentru clipa aceea de viteză, dispare și valea tristă și casele depărtate”, se scria în articolul citat de bercenidepoveste.ro.

Dar „distracția” a durat doar până la începutul celui De-al Doilea Război Mondial. În 1940, zona a fost concesionată Uzinelor Comunale Bucureşti, pentru o perioadă de 25 de ani, fiind retransformată, de data aceasta oficial, în groapă de gunoi. Planurile de sistematizare a zonei începuseră încă din 1935, dar abia în 1965 au fost demarate lucrările de amenajare a noului parc – Parcul Tineretului – care s-au finalizat aproape 10 ani mai târziu, în 1974.

Mai mult, în anii ’80, Parcul Tineretului a fost extins către est, odată cu construcţia Palatului Pionierilor şi Şoimilor Patriei, actualul Palat Naţional al Copiilor. Tot în anii ’80 s-a construit şi Orăşelul Copiilor, cel mai mare şi mai modern parc de distracţii din România acelor vremuri.

Sursa foto: bercenidepoveste.ro