Cel ce avea să devină critic literar, eseist, poet, publicist, textier, traducător și politician s-a născut în 1943, în comuna basarabeană Copăceni, Sîngerei. Pentru că tatăl său fusese membru al Partidului Național Liberal, condamnat la 15 ani de închisoare pentru “activitate anticomunistă” de către regimul stalinist instalat în România după 1945, a fost nevoit să aștepte trei ani pentru a se putea înscrie la Facultatea de Filologie a Universității București.
Adrian Păunescu a debutat la vârsta de 17 ani ca autor literar. În timp, a scris peste 50 de cărți, în majoritatea lor volume de versuri. În tinerețe, reușea să scrie rapid 90 de stihuri pe o temă dată, zdrobindu-și prietenii poeți cu o creativitate diluviană. Și-a început activitatea publicistică în 1973, an în care intră la conducerea revistei Flacăra. De aici, evident, începe și controversa la adresa lui. În perioada comunistă și după, mulți au considerat că era un adulator al lui Nicolae Ceaușescu, mai ales că nu rata zilele de naștere ale „marelui cârmaci” pentru a-i ridica osanale. Asta în timp ce de laude consistente ale aniversării consoartei acestuia se ocupa C.V. Tudor. Alții preferau să încerce să descopere eventualele insinuări anti-comuniste strecurate în spectacolele sale, iar mulți au preferat să se axeze pe puterea sa creatoare uluitoare și pe cenaclul Flacăra ca model de expresivitate și de elan al acelor ani.
Cenaclul Flacăra, înființat în 1973, a fost un fenomen de masă dedicat publicului tânăr, fiind tolerat până la un moment dat de puterea comunistă, cu 1615 manifestări în fața unui public din marile orașe estimat la șase milioane de oameni. Până la pretextul invocat al unei busculade ce a avut loc în timpul spectacolului de la Ploiești, în iunie 1985, an în care a devenit interzis. „Strofele lui dansau între minore nuanțe subversive și majusculele propagandei comuniste. O echilibristică din care s-a hrănit succesul Cenaclului, tolerat de Partid și apreciat ca fiind supapa perfectă pentru nemulțumirile tinerilor din anii ’70”, scria publicistul și medicul român, Vlad Mixich, în panseul său: “De ce Adrian Păunescu nu are nevoie de lacrimile noastre”.
Deja consacrata formație Phoenix a participat din plin la crearea cenaclului, inclusiv cu instalațiile de sunet și lumini.Potrivit lui Nicu Covaci, cenaclul Flacăra a fost “o portiță lăsată intenționat deschisă, dar foarte bine controlată. Păunescu nu putea să ajungă în afară, în America, să-l vadă pe Bob Dylan. În calitate de ce? De poet? Era securist. Asta, pentru mine, este clar. Adrian a avut inspirația să adune toți pletoșii, toți băutorii de vodcă, să le dea vodcă și să-i lase să vorbească și să cânte ce vor ei. După doi ani de cenaclu, toți ăia pletoșii erau rași, tunși, puși să facă odă. A fost lăsat să-și facă de cap, pentru că avea obligații mai sus. Eu cred că dacă nu făcea compromis cu puterea, cenaclul nu ar fi existat de mult. Pericolul nu venea de la Păunescu, fiindcă era omul lor, de asta i-a mers bine până spre final”, spunea, pentru Adevărul Nicu Covaci, liderul Phoenix.
În timpul unui spectacol desfășurat în anul 1979 sub bagheta lui Păunescu la Sala Palatului din București, au evoluat printre alții, sub sold out, formația Basorelief, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Victor Socaciu, Sorin Minghiat, Mircea Bodolan, Florian Pittiș și Anda Călugăreanu. Într-un moment de întrerupere, Păunescu a întrebat-o pe artistă cum de își permite să fumeze Kent. Răspunsul interpretei l-a amuțit pe amfitrion, iar publicul a aplaudat-o îndelung: “Așa cum dumneata îți permiți să ai un Mercedes, iar noi doar Dacie”.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Popularitatea lui Adrian Păunescu era ceva aproape comparabil cu Elvis Presley în SUA. Unul dintre exemplele cele mai elocvente este momentul în care marele poet a apărut pe stadionul Iolanda Balaș Sotter din Capitală (Tineretului, la acea dată, în anii 80) pentru a-și disputa partida săptămânală de fotbal. În același timp, în complex se desfășurau mai multe competiții aflate sub egida „Daciadei”, varianta ceaușistă a Olimpiadei de vară. Probele însă nu s-au mai putut disputa, spre disperarea arbitrilor și a organizatorilor, pentru că sportivii au dat năvală pe teren și l-au încercuit pe poet, uitând complet de ce veniseră acolo.
Talentul lui Adrian Păunescu a fost apreciat de către importanți critici. În acest sens, Șerban Cioculescu spunea că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, în vreme ce Eugen Simion îl considera “ultimul poet social român”. În același timp, istoricul literar și eseistul Dan C. Mihăilescu afirma, în revista Dilema, sub titlul “Fără voia mea despre Adrian Păunescu”: “Pentru mine, Adrian Păunescu a fost în principal un fenomen uman esențial în definirea ceaușismului, apoi un gazetar de mare forță, un teribil ferment social și abia apoi un scriitor. Mai precis: un om dotat cu geniul versificației, dar care și-a bătut sistematic joc de talentul său, vidîndu-și substanța lirică în favoarea hăuliturilor propagandistice. Toate acestea cu precizarea arzătoare că, mereu, tot ce a făcut bine – în viața de poet, ziarist, și entertainer, de artist, soț, comunist și naționalist – a întors rău, cu o frenezie suicidară. A pârjolit cu o fervoare demoniacă tot ceea ce, inițial, înflorise atât de promițător în preajma lui”.
Ca și soțul ei, o poetă adeptă a neomodernismului, Constanța Buzea, cea care și-a împărțit vreme de 16 ani destinul cu Adrian Păunescu, născându-i doi copii, scria în jurnalul său “Creștetul ghețarului”, apărut în 2009 la editura Humanitas,cu o sensibilitate vădit rănită despre fostul soț: “Mă terorizează tenace până încep să plâng. Plâng de stupoare, de neputință, de disperare. Pe înfundate, fără martori. Adrian devine canalie. Și, fără să-i pese de efect, mi se spovedește din orgoliu că este tată și la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi născut gemene. Rănită, mințită, nu mă văd în stare să-l iert. Pe el nu-l absolv de vinovăție. Instantaneu amestec de perplexitate și silă. Cartea lui a avut succes și asta i-a dat o oarecare liniște, care nu va dura. Va vrea mai mult”.
Artistul și poetul a cochetat cu politica. Nu prea mulți își amintesc faptul că în 1996 a candidat în alegerile prezidențiale. Deoarece nu și-a renegat niciodată convingerile stângiste, a concurat pentru cea mai înaltă funcție în stat din partea unui partid condus de către un fost prim-ministru ceaușist. Anume, Partidul Socialist al Muncii, al cărui președinte nu era altul decât Ilie Verdeț, mare demnitar în regimul lui Ceaușescu. După cum este știut, la Cotroceni a ajuns ca șef de stat Emil Constantinescu, reprezentantul “cheii” Convenției Democratice.
Păunescu avea să prindă, totuși, un post de senator. În același registru politic, Dan C. Mihăilescu scria în articolul mai sus menționat: “Dacă Goebbels l-ar fi avut pe Păunescu, național-socialismul lui Hitler nu ar fi pierdut războiul”. A fost membru PCR, PDSR, PSM, PSD. S-a stins, din cauze naturale, la 5 noiembrie 2010.