Opinii. Cum să destrami un zid, cum să luminezi partea întunecată a Lunii?

În vara lui 2014, am avut uriașa și poate unica șansă de a asista live în București la concertul unuia dintre fondatorii grupului definitor, în opinia mea, a măiestriei rock-ului simfonic, psihedelic, Pink Floyd. Vioara întâi era Roger Waters (chitară bass, voce).

Filmul „The Wall”, pelicula care transpune albumul trupei Pink Floyd pe ecran

Cu ani înainte, văzusem The Wall la un post de televiziune. Absolut fascinant! De aceea, când sunt singur, când simt nevoia unui dialog cu mine însumi, mă delectez cu el pe un ecran cât un perete. Pelicula-alegorie oglindește profunzimea artei oferite de celebra formație britanică.

Aduce cu buchetul inconfundabil al unei licori cu secole sub dop, deși a fost produs în 1982, avându-l în rol de scenarist pe cel de care aminteam. Alan Parsons, liderul unei alte trupe de excepție (Alan Parsons Project), un extraordinar inginer de sunet, a acompaniat o distribuție de elită, capabilă să interpreteze magistral imagini memorabile: Bob Geldof, Christine Hargreaves, James Laureson. Filmul este construit pe ideea că este “dureros să te izbești cu inima de zidul unui căpiat”.

Mega-albumul lansat spre sfârșitul deceniului opt, în 1979, de catre Pink Floyd are o tematică arhicunoscută de către iubitorii genului de muzică propus și, care, iată, a străbătut peste 40 de ani. Filmul este un șir simbolic da capo al fine ce i s-ar alătura în domeniul său simbolistic unor corifei ai acestui curent, unor celebri slujitori ai penelului,  precum Moreau, Gauguin sau Picasso. El urmareste avatarurile unui băiat al cărui tată, pilot al Royal Air Force, pierise în Războiul Doi Mondial.

O doamnă, mama, cu un simț al proprietății dincolo de normal, acaparatoare, dar limitată, în obtuzitatea unei societăți adânc traumatizate de conflagrație, încearcă să resusciteze o copilărie deja amputată. Inerția, automatismele sunt adversari apăsători pentru adolescentul fără trecut și cu un viitor pus la îndoială de complexe și frustrări. Laitmotivul poziției fetale în care este surprins adesea tânărul, de-a lungul filmului, este plasat ca un repetabil început de capitol.

Impact.ro

După această imagine, a urmat un DEZASTRU! Finalul depășește orice imaginație FOTO

Impact.ro

Dovada că Charlie Chaplin a fost ROMÂN! Cum s-a împrietenit cu medicul Ana Aslan

Montajul acestui gen al celei de-a șaptea arte e o mostră de inspirație revelatoare. De fapt, acest puzzle etalat de regizor are o piesă centrală bine determinată, proiectată însă diferit în timp și spațiu Ea pledează pentru o luptă a subconștientului, aparent inegală, cu un zid imens și viclean, perete care amenință să claustreze speranța, pasărea gândului liber, mișcarea umană.

Cadrele didactice, forțele de disciplină, televiziunea, ambulanța, volumele de bune maniere sunt la „urma-urmei încă o cărămidă în zid”. Toate au menirea de a edifica o împrejmuire  opresoare gata să-l „apere” pe cel închis de orice, excluzând o nouă tiranie. Scutul alb dispune de un singur interstițiu. Prin el, se ajunge la o societate controlată de un regim extremist, dominat de teroare, uniforme și embleme cu ciocane încrucișate. Ultimele mărșăluind sacadat, într-un ritm de gâscă nazistă sau sovietică.

Până și simbolul gingășiei, floarea, devine o plantă carnivoră. Sângele se scurge prin rigole spre gurile de canal, păsările cu ciocuri de oțel se reped în picaj. Copiii au măști de aluat pe chipuri și sunt aruncați de pe benzi rulante în niște imense mașini de tocat.

Sculele modernismului perfid urmăresc stăruitor etapele dezumanizării, introducerea unei paraplegii confortabile, nepăsătoare („Comfortable numb” – titlul uneia dintre piesele albumului, cu un solo de chitară al lui David Gilmour considerat cel mai bun din toate timpurile ). Urmează apoi triumful târâtoarelor nevertebrate. Un uriaș și meschin vierme controlează tot ce până mai ieri însemna umanitate. Este somnul unei rațiuni care a zămislit denaturarea. Să fie adevărat că s-a renunțat la liniște, speranță, cer senin? – „Good bye, blue sky.” De ce să te lovești cu inima de peretele unui țicnit?

Partea întunecată a Lunii

Consider că cel mai reușit avatar live al filmului, ce a rulat la trei ani de la acel boom din 1979 numit  „The Wall”, a fost concertul celor de la Pink Floyd la Berlin în 1991. Metaforele înlănțuite prin notele magistrale ale celor patru geniali muzicieni au reluat pe gigantica scenă, într-o reală anvergură, căderea unui obstacol care a divizat destine și națiuni. O alegorie fără cusur, o reușită totală!

Textul – manifest, deși încărcat de ani, este mai actual ca oricând. Valoarea sa este incontestabilă, chiar daca poartă aroma anilor ’80. Sau poate tocmai de aceea deține pecetea nobilă a neuitării. Păcat că Syd Barrett, un alt co-fondator de elită al formației, nu a reușit să țină pasul consacrării depline. Ca și Richard Wright (clape), care a plecat prea devreme în altă lume. Nu pot fi trecute cu vederea multiplele oferte înaintate de regizori pentru asigurarea coloanei sonore ale filmelor lor. Cea mai importantă aparține faimosului Michelangelo Antonioni cu al său reper al cinematografiei mondiale, “Zabriskie Point”.

Ca o completare a portretului acestui formidabil grup, este de amintit faptul că un alt album al său: “The Dark Side of The Moon”, lansat în 1972, a staționat timp îndelungat în topurile celor mai cunoscute reviste de specialitate. Bunăoară, în prestigiosul Billboard a figurat nu mai puțin de 741 de săptămâni!!. Tradus, peste 14 ani.

Încă mai avem ziduri, opreliști, poticneli. Dacă Germania a reușit la propriu și Pink Floyd la figurat să le năruiască, înseamnă că se poate. De ce nu azi, de ce nu acum?