17:43
Acest popor românesc a fost făurit de dalta Creației, din vremuri imemoriale, pentru a avea la cârmuire domnitori, voievozi, regi. Domni adevărați, nu tovarăși. Căci tovărășia înseamnă egalitate. Or, dintotdeauna, acest semn contravine naturii însăși. În regnul mineral, aurul nu poate fi rocă. În cel vegetal, stejarul nu este aidoma unei buruieni. În lumea animală, leul nu are asemănare cu o biată gânganie. În fine, despre oameni ce să mai vorbim…
Plutocrația de doi bani importată cu anasâna din Răsărit, după ’44 a făcut ca o mână de netrebnici să aibă la cheremul ei totul. Deoarece, în comunism, întreaga românime deținea „avutul obștesc”, așa cum se spunea, dar prin băierile pungilor bătea vântul. Un soi de proprietar obișnuit să aibă din toate câte nimic. „Stalin și poporul rus libertate ne-au adus” era emblema răcnită de către proletcultiști și zeloșii trântori activiști de unic partid. Libertatea apei în țeavă.
Imnul „Trăiască Regele”, ale cărui versuri au ieșit de sub pana marelui Alecsandri: „O! Doamne Sfinte, /Ceresc părinte,/Susține cu a ta mână,/Coroana Română!”, ca și evocarea datei de 10 mai, însemna infracțiune. Una identică celei prin care cuvântul „război” rostit azi în Rusia nazistoidului Putin devenea pricină penală și zăbrele la ferestruicile pușcăriilor tutelate de Gheorghiu-Dej și mai târziu olteanului lipitor de flecuri.
România intrase în Zodia Cancerului, după ce veacuri de-a rândul trăise în Vremea Ducăi- Vodă, pentru a aminti titlul unui roman semnat de oportunistul Sadoveanu. S-a viețuit timp agonizant de lung sub bocancul ghintuit al regulilor gulagului sovietic. În ghena cu otrăvuri opioide construită de gruzinul hoț de cai, Iosif Vissarionovici S.
Țările cu sistem politic monarhic au fost și rămân puternic echilibrate. Nivelul lor de trai se află mult deasupra ștachetei numită decență. Chiar state precum Franța, China, Germania s-au bucurat aproape milenar de tronuri și sceptre. Numai vastul ținut al yankeilor Unchiului Sam este un caz aparte al acestor elite, dar nu trebuie uitat că mumă i-a fost floarea de crin udată de bătrâna Tamisă.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]O mare parte a neamului nostru suferă încă de gustul fierii într-o prăfuită peliculă de film, avându-l în rol principal pe lamentabilul Carol al II-lea deraiat de pe șina către Peleș de sabotul „Duduia” Lupeasca. Mihai I a luat drumul Țării Cantoanelor în penultima zi a lui ’47 și dus a fost. Ce a adus cândva monarhia României? Din prima, chezășia unui stat stabil ancorat, cu beneficiul de prim ordin al unui arbitraj totalmente imparțial față de partide și oamenii acestora. Apoi, reguli echidistante din patrimoniul jocului democratic, ce exclud partizanatele obscure.
Pe urmă, motorul unei economii sănătoase bazate pe o clasă de mijloc bine definită în rolul său, veridic probat cu succes în națiunile Apusului. O încredere fără gir instituit dinspre partenerii externi. Atacurile la democrație, prin drifturi în jurul legilor și a Constituției, nu puteau fi decât sintagme demonetizate, așadar de nimeni luate în seamă. Numai ideea metamorfozată în credința fără echivoc că, acolo sus, între piscuri învăluite în aerul rarefiat al puterii, străjuiește un om insensibil la concesii și complicități, iar interesul național nu poate fi niciodată refrenul unui discurs găunos și populist este cheia propășirii sigure.
Monarhia românească, odinioară sclipitoare și viguroasă a devenit amintire. Una frumoasă precum vremea copilăriei neîntinate. Este cazul ca acei oameni copleșiți de resentimente și prejudecăți să învețe că frânturile de istorie împodobite cu coroana de oțel turcesc nu au constituit o anodină plăsmuire. Ar fi o punte imaginară în eventuala lor putință de regăsire a seminței sănătoase din ogorul neamului.
Un exercițiu de reconciliere cu un trecut în al cărui Pantheon se odihnesc întru neuitare: Carol I, Ferdinand Întregitorul și admirabilele lor soții, Elisabeta, respectiv Maria. O zi de Florar egală prin maiestuozitate doar cu prima dintr-un decembrie 1918. Ambele, la o distanță astrală de acea septică, dogoritoare și mâzgălită în stacojiu, 23 august.
Fiindcă tot suntem creștini, ateii facă ce-or voi, acel latinesc Nihil sine Deo a reprezentat un principiu politic și moral al Familiei Regale. Fără a ști, ca un arc peste timp, la finele lui 1989, românii au redat vieții lujerul neprețuit al libertății sădit de către strămoșii lor în vremuri de monarhie.
Un expressis verbis (n.red.-în termeni expliciți) fără de care nu ar fi devenit aievea acel îndemn al lui Horațiu: „age libertate Decembri utere!” (Haide, folosește-te de libertatea din decembrie)-Satire 11,7,5.
E totuși 10 mai. Să nu uităm. Măcar azi. Merită!
