Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române: Multe acuze de „legionarism”, de „antisemitism”, de „simpatii legionare”, de „fascism” sunt tendențioase și formulate sub imperativul dictaturii proletariatului, în prezența tancurilor sovietice, a consilierilor sovietici, cu lideri de partid, cu procurori și judecători formați în Uniunea Sovietică, cei mai mulți străini de poporul român și de istoria lui reală.

În contextul în care etichete precum „legionari”, „rusofili”, „antisemiți”, „simpatizanți ai mareșalului Ion Antonescu” sunt nu doar metode perfide ale propagandei politice, ci și simptom al unui mental colectiv viciat de neștiință, Parlamentul României tocmai ce a impus prin lege sentințele comuniste profund nedrepte în majoritatea proceselor intentate de Tribunalele Poporului intelectualității românești interbelice. Interviul de mai jos cu președintele forului academic al României, cercetător în istorie, nu este decât o minimă limpezire într-o ceață de ignoranță generalizată, poate chiar intenționat generalizată. Furia, prostia, frica nu țin loc de adevăr istoric, doar pot fi mici istorii la modă, croite de niște cârpaci ce taie de ici de colo întâmplări vechi și le cos cu ață albă, prezentându-le ca tipar obligatoriu al ținutei morale ce îmbracă o națiune.    

Reporter: Domnule Pop, mă adresez astăzi dumneavoastră cu rugămintea de a face un mini-interviu din perspectiva calității pe care o aveți, de cercetător în istorie. În 2025 se fac referiri în legislația românească și în spațiul public la evenimente istorice din secolul trecut, la personalități de odinioară ale culturii românești, punându-se frecvent acuze de tipul „criminali de război”, „anti-semiți”, „xenofobi”. Istoria poate stabili un adevăr pe fapte concrete și instanțele de judecată pot stabili vinovații pe baza istoriei certe. Ce ați transmite ca istoric legiutorilor români de azi și instanțelor de judecată ce ar urma să re-condamne personalități ale culturii românești care au fost condamnate și cenzurate în comunism?

Ioan-Aurel Pop: Eu sunt dintre oamenii care nu cred că istoricii trebuie să judece. Menirea principală a istoricului este aceea de a reconstitui faptele, întâmplările, procesele trecutului, atât cât se poate, cu forțele noastre omenești. Aceste realități ale trecutului sunt, de fapt, viața oamenilor, cu bunele și cu relele sale. Firește, istoricul este tentat și câteodată obligat să emită și judecăți de valoare. Cu alte cuvinte, „judecă”, totuși, trecutul, dar nu cu metodele magistraților. Nici societatea civilă nu trebuie să judece. Iar justiția nu poate stabili niciodată care creații intelectuale merită prețuirea publicului și care nu. Autorul poate să fie deținut, poate să fie pus în fiare și să aibă în cap și pe buze opere nemuritoare. Asta nu înseamnă că pentru faptele penale oamenii nu trebuie să fie pedepsiți. Îmi amintesc de o discuție a academicianului Nicolae Cajal (relatată mie de un coleg al domniei sale) cu un reporter care l-a întrebat de ce se evocă în Academie (profesorul Cajal era și Președintele Secției de științe medicale) viața unui profesor și medic (Nicolae Paulescu), cu atitudini clare antisemite în perioada interbelică. Profesorul Cajal – care era și președinte al Federației Comunităților Evreiești din România – a răspuns simplu: la Academie se face distincție între operă și viață, între cercetarea științifică a lui Paulescu (descoperitorul insulinei, pe care a numit-o pancreină) și viața lui personală și chiar publică, din afara laboratorului. Mult mai recent, când s-au împlinit un număr de ani de la descoperirea pancreinei, Secția de științe medicale a Academiei Române a organizat în Clubul Academicienilor (unde încap până la 20-30 de oameni) o discuție științifică, între specialiști, despre descoperirea lui Paulescu, despre premiul Nobel luat de doi medici care lucraseră în paralel și independent de profesorul român, despre valoarea operei sale, despre rolul insulinei în starea de sănătate a omului, despre diabetul zaharat etc. În media au apărut știri de genul: în Aula Mare a Academiei a fost proslăvit antisemitul Paulescu, în prezența conducerii Academiei, a președintelui etc. Vă reamintesc că nu au fost acolo (în sala mică a clubului și nu în aulă) președintele și conducerea instituției, că nu a fost vorba de o discuție publică, ci de acțiune de strictă specialitate medicală. Sigur, au fost voci care au susținut că nu se pot despărți lucrurile și că un antisemit trebuie pomenit mereu ca personaj negativ, că trebuie mereu condamnat, că activitatea sa trebuie ignorată. Așa va fi fiind? Oare, ca intelectuali, nu ne mai este permis să avem îndoieli? Mi se pare că într-o societate democratică e normal să fie păreri diferite, dar să nu se producă ofense la adresa unor grupuri de oameni și unor indivizi valoroși. De atunci, am recomandat să nu se facă discuții despre creația unor personalități cu atitudini antisemite, legionare, cu viziuni de extrema dreaptă sau de extrema stângă. Nu știu dacă e bine neapărat așa, dacă trebuie să fim intransigenți ca Robespierre și Saint Just. Am colegi care spun că creația de valoare rămâne creație de valoare, dincolo de faptele autorilor acestor creații și că, dacă ne referim doar la opera acestor creatori, nu sfidăm și nu jignim pe nimeni. Cred că se cuvine să atragem de fiecare dată atenția publicului când există astfel de situații și să ne disociem de xenofobie, de șovinism, de antisemitism etc. Nu cred, însă, că legea trebuie să pedepsească atitudini care țin de morală. Greșeala morală nu este totuna cu cea penală. Există pe lumea asta personalități care ne-au lăsat creații memorabile și care au putut avea atitudini politice neconforme cu normele actuale. Noi nu proslăvim acele atitudini, dimpotrivă, le condamnăm. Iar romanii aveau o vorbă născută din înțelepciune: „Despre morți numai de bine!”. Răul făcut trebuie cunoscut, dar nu fetișizat, nu pus pe piedestal. Acolo e locul binelui.    

Reporter: Vă rog să dați câteva exemple de români pe nedrept condamnați de Tribunalele Poporului, cu acuze puse de-a valma, etichete bolșevice fără justificările ce țin de lumea civilizată. Astăzi acele etichete sunt reconsiderate de legile românești, de un Parlament care a condamnat, culmea, comunismul?… 

Ioan-Aurel Pop: Exemplele sunt mai multe. Cred, în principiu, că toate condamnările făcute de „Tribunalul Poporului” de după Al Doilea Război Mondial se cuvin luate de la caz la caz, revăzute, revizuite. Multe acuze de „legionarism”, de „antisemitism”, de „simpatii legionare”, de „fascism” sunt tendențioase și formulate sub imperativul dictaturii proletariatului, în prezența tancurilor sovietice, a consilierilor sovietici, cu lideri de partid, cu procurori și judecători formați în Uniunea Sovietică, cei mai mulți străini de poporul român și de istoria lui reală, unii aduși direct de la Moscova, din ambianța Internaționalei a III-a Comuniste, desființate oficial de Stalin, dar active. Aproape toți oamenii politici români din epoca interbelică, făuritorii Marii Uniri, au fost acuzați de vini imaginare, băgați la grămadă, trimiși la Canal și în cunoscutele închisori ale morții de la Sighet, Gherla, Aiud, Pitești etc. Au fost între acești patrioți unii legionari sau cu simpatii de extremă dreapta, dar instanțele care au instrumentat cazurile și au dat sentințele erau nelegitime, născute din dictatură. Eu știu că „Tribunalul Poporului” a fost recunoscut atunci, la presiunea lui Stalin, drept instanță egală cu „Tribunalul de la Nürnberg”, dar noi azi, când știm tot ce s-a petrecut și cum s-a petrecut, trebuie să luăm lucrurile cum grano salis. Firește, înalții demnitari de stat și legionari care au servit atunci, au făcut crime și alte orori și care sunt direct responsabili de măsurile antisemite (de adoptarea și de aplicarea acestor măsuri) au marea lor vină și aceasta nu se prescrie niciodată. Dar, de exemplu, Lucian Blaga nu a fost acuzat de „Tribunalul Poporului”, ci de anumiți tirani reciclați, băgători de seamă (unii fiind „experți străini” veniți să ne dea lecții) că a fost legionar. După moartea sa, petrecută în mare tristețe în 1961, a venit acuzația că ar fi fost comunist. S-a dovedit mai recent că toate au fost calomnii. Mircea Vulcănescu – un mare intelectual creator de valori spirituale – a avut neșansa să fie subsecretar de stat sub dictatura antonesciană. Dar nu a avut putere de decizie, ci a fost un funcționar executant. A semnat și el liste, alături de șefii săi, prin care se confiscau, pe nedrept, averi evreiești. Nu a fost acuzat de „Tribunalul Poporului”, ci de o instanță similară care l-a declarat „fascist”. Oricum, Jean Ancel (1940-2008), apreciat la un moment dat ca cel mai important istoric dintre cei care se ocupau de studiul Holocaustului din Romania, a declarat și a scris răspicat că Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit.  

Reporter: A cui este datoria de a apăra personalitățile culturii românești de condamnări ce sfidează istoria și sfidează și normalitatea?

Ioan-Aurel Pop: Personalitățile românești se apără singure, fiindcă opera lor trece prin timp. Sunt voci care-i contestă, în afara celor menționați, pe Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, pe cel puțin trei dintre sfinții români canonizați recent (Ilie Lăcătușu, Ilarion Felea, Dumitru Stăniloaie), pe mai mulți poeți, prozatori, oameni de știință. După opinia unora, aceștia ar trebui scoși din istoria culturii românești. Dacă se aplică această logică, atunci trebuie scoși și cei cu opinii comuniste și care au slujit sub comunism. Ce facem cu spiritualitatea românească, cu creațiile românești? Să scoatem din tezaurul culturii românești poezia lui Eminescu și versurile înălțătoare ale lui Goga? Oare „Casa noastră”, „Mama” sau „Dăscălița” să conțină idei periculoase pentru binele omenirii? Holocaustul a fost o catastrofă planetară unică, în timpul căreia un întreg popor a fost acuzat și condamnat la eradicare pentru că exista, pentru că avea o anumită religie și o anumită etnie. Acest fapt nu trebuie ignorat și uitat niciodată. Dar au fost și alte popoare în mare suferință. Ce facem cu genocidul armean? Dar cu cei care i-au înjosit, schingiuit, vânat și omorât pe români? De ce ei pot avea memoria nepătată și pot face parte în continuare din istoria culturilor lor? Am arătat cândva ce însemna „xenofobia” la Eminescu și cum marii creatori de valori intelectuale ai secolului al XIX-lea din Europa și mai ales estul și sud-estul Europei au fost la fel ca Eminescu, au iubit și au urât și i-au urât mai ales pe „străinii” cotropitori. Este vorba despre „secolul naționalităților”, în care toate națiunile și grupurile etnice au luptat pentru un loc sub soare și au fost în concurență cu alte națiuni și grupuri. Ce să facem? Să-i condamnăm pe toți sau „să-i certăm” că nu au gândit ca noi? Să nu se uite nici faptul că marii intelectuali și oameni de stat români din închisorile comuniste și de la Canal au fost lipsiți de libertate și uciși fiindcă „au servit statul burghez”, fiindcă erau creștini și se rugau, fiindcă nu l-au negat pe Iisus. Printre aceste acuze, se strecurau ușor și legionarismul, și antisemitismul, deși idealul lor fusese anticomunismul. Acești oameni, în marea lor majoritate, au împiedicat cu voința lor și cu forța poporului lor extinderea regimului bolșevic leninist și stalinist nu doar peste România, ci și peste Europa. În 1919, s-a creat „Republica Sovietică Ungaria” și urma să se proclame curând o astfel de republică în Bavaria. Românii au împiedicat acest lucru. Frontiera de pe Nistru era apărată de trupele române. De ce această lucrare a românilor și a altor neamuri să nu cântărească în balanța judecății lor?De unde știm exact unde sfârșește binele și unde începe răul în cazul celor care nu au omorât pe nimeni și care au fost acuzați pentru delicte de opinie? Ce să-i răspund, ca istoric, colegului evreu care mă întreabă de ce ierarhul Tit Simedrea – care a salvat evrei în timpul marii prigoane contra lor – nu a fost recunoscut „drept între popoare”? Și de ce cetățeanul israelian Meir Shai (pe care l-am cunoscut) a murit neîmpăcat că nu i s-a făcut dreptate fostului mitropolit al Bucovinei? De ce nu se face cunoscută, pe lângă lista celor care au condamnat și asuprit evrei, și lista ierarhilor și preoților români ortodocși și greco-catolici care au ocrotit evrei? Unele sunt întrebări retorice și nu mai pun altele, deși ar fi. Oricum, există mărturii sigure că episcopul și cardinalul Iuliu Hossu a ocrotit evrei și aceste mărturii vor fi scoase curând la iveală, în plus față de ceea ce se știa deja.      

Reporter: Au trecut cincizeci de ani de comunism în care intelectualitatea românească a pătimit în pușcării și a fost pusă la index de cenzura bolșevică, au venit apoi treizeci de ani în care au fost reconsiderați oameni de cultură români căzuți victime ale regimului totalitar impus de Moscova, iar azi vedem în România din nou reactualizate acuzele de tip stalinist la adresa intelectualilor-deținuți politic. Ce istorie este aceasta? Este istoria unei maladii a sufletului care este efectul deopotrivă al politicii fasciste și comuniste, ce doar în formă s-au declarat doctrine opuse? Ioan-Aurel Pop: Studiul trecutului trebuie să fie senin, iar prezentul oamenilor care au trăit în trecut trebuie relevat fără ură și părtinire, cum voia Tacitus. Listele de nume și de cărți interzise și dărâmarea statuilor sunt procedee ale regimurilor totalitare. Tot aceste regimuri au promovat anchetatori și inchizitori care au acuzat și condamnat oameni nevinovați. Nu cred că mai este loc de așa ceva. Nu mai trebuie ca fiii și urmașii să răspundă pentru greșelile taților și înaintașilor. Cu folosește toată această răscolire a trecutului? Este vorba despre un război purtat cu umbrele, cu spiritele, cu luminile. Corpuri nu mai sunt, s-au transformat în oale și ulcele. Oare să nu mai avem noi discernământul necesar pentru a ști să despărțim grâul de neghină? Oameni nepătați, fără greșeală nu există pe lumea asta. Mai sunt și oameni care au greșit, dar nu au perseverat în greșeală, au revenit asupra greșelilor, le-au regretat. Simpatiile și antipatiile se pot schimba de-a lungul unei vieți. Un cuvânt scris la tinerețe nu mai este agreat la vârsta matură. Cine suntem noi să aruncăm oprobriul asupra unor personalități care au creat valori culturale, pentru o vorbă, pentru un cuvânt, pentru o atitudine trecătoare? Regimurile care au creat o astfel de atmosferă au încurajat în fapt delațiunea, defăimarea și ura. Cred că ar fi timpul să revenim la înțelepciune. Trecutul este plin de valori și este bine să le cunoaștem. Cei care răscolesc trecutul pentru promovarea răului, a antivalorilor, a călăilor lumii acesteia trebuie, firește, opriți și pedepsiți de către autorități. Iar eu cred că avem cadru legislativ național și european pentru așa ceva. Dar să nu devenim prea zeloși întru neîndurare, fiindcă dreapta cumpănire o are numai Dumnezeu. Nu putem noi să fim „dumnezeii” pedepsei, să ducem pedeapsa spre infinit și să nu iertăm nimic.  Nu-mi vor putea ieși niciodată din minte versurile din „Ruga” lui Corneliu Coposu: „Cerne, Doamne, liniștea uitării/ Peste nesfârșita suferință,/ Seamănă întinderi de credință/ Și sporește roua îndurării.// Răsădește, Doamne, dragostea și crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Și așterne peste munți de zgură/ Liniștea, iertarea și seninul.”Corneliu Coposu a fost pedepsit pe nedrept de comuniști, dar a fost creștin. Și eu sunt creștin și am învățat să iert și greșelile greșiților mei (prieteni sau dușmani) și să mă rog pentru ei. Ce poate să fie mai frumos decât o lume bazată pe valori și virtuți, în care adevărul și dreptatea nasc încredere dătătoare de speranță și sunt aureolate de bine și de iubire de semeni? Nu trebuie să uităm răul, dimpotrivă, se cuvinte să-l evidențiem mereu, ca să nu-l repetăm, dar fără ură. Ura naște ură, în loc de „liniște, iertare și senin”. Cred că ar fi momentul să încetăm lupta cu noi înșine și cu cei din jur și să ne apucăm – în loc de luptă – de muncă, de dat din ce avem către alții, de generozitate.

Alexandru Căutiș