13:50
„Până să intru la facultate, toată lumea mă striga Teo, la campionatul european de juniori, din 2015, în Portugalia, când am câștigat medalia de aur, m-au trecut Mădălina, care este primul prenume”. După trei ani de pauză competițională, două ligamente rupte, oase deplasate, o participare la „Românii au Talent”, trei tatuaje și multă ciocolată, Mădălina se pregătește pentru trei probe la Campionatul Mondial de Gimnastică Aerobică și „șlefuiește” un element care o va face eternă în acest sport. Elementul Cucu. Mădălina Teodora Cucu.
Bună, Mădălina! Unde începe povestea ta? Fetele ajung la gimnastică din prea multă energie și din moftul mamelor crescute cu performanța Nadiei.
Pe mine tata m-a dat la gimnastică. Spunea mereu că un copil trebuie să facă ceva, trebuie să meargă la sport. El a făcut cursuri de tot felul, de la schi și până la scafandru, a interacționat cu lumea sportului și era clar. La trei ani fără o lună m-a dus la gimnastică.
A urmat o joacă în groapa cu bureți.
Gimnastica este o joacă, însă, în același timp, chiar de la vârstă fragedă, implică și puțină disciplină. De la trei la patru ani sunt informată din povești, nu-mi aduc aminte, performanța am început-o deja de la cinci ani.
Și prima ta dragoste a fost gimnastica ritmică. Ce te-a făcut să renunți la această ramură?
Am fost nevoită! Cu gimnastica ritmică am terminat-o în 2009, la 9 ani. Imediat după un concurs, am plecat cu o durere de șold și am trecut prin mai multe investigații. Nu prea înțelegeam ce se întâmplă cu mine, mă durea, în ziua concursului am concurat cu acea durere. A trebuit să întrerup, am stat o lună în spital, am fost operată, apoi la pat, cu piciorul în gips, alte patru luni. Îmi aduc aminte că dorul de sală era mai puternic, mai sfâșietor decât durerea fizică. Când mama pleca să-l ia pe fratele meu de la școală, eu mă dădeam jos din pat și mă târam. Aveam gips de la burtă până la gleznă, nu puteam să mă ridic în picioare.
Și te-ai descurajat?
La început, când durererea era foarte mare, le-am spus părinților că vreau să renunț, că nu o să mai intru în sală, însă după ce m-am operat aveam în cap toate medaliile pe care le câștigasem, deși puține, erau ale mele. Mă uitam mereu la televizor și-l vedeam pe Marian Drăgulescu și medaliile lui mari la gât și îmi spuneam, când oare o să am și eu medalia aia mare? După prima medalie am spus că vreau să am 100. Cât timp am fost accidentată, mobilitatea mea s-a cam pierdut, iar în gimnastică ritmică ai mare nevoie de mobilitate. Și aici începe povestea cu gimnastica aerobică. Până la 14 ani am tot avut concursuri, au fost și medalii, majoritatea de aur.
La 15 ani reușești să cucerești și cea mai dragă medalie pentru tine, aurul european
La juniori, la individual feminin, este singura medalie de aur din istoria României. A fost un concurs foarte frumos, destul de lung, trei zile. Ultimele două săptămâni înainte de concurs au fost foarte grele, iar orice sportiv are în gând că, după concurs, e gata, o termină, se lasă. Însă când m-am văzut pe cel mai înalt loc pe podium, uitasem. Cum adică să renunți? Uite ce ai la gât! M-am simțit foarte bine, însă nu pot să spun că am savurat momentul din plin. Nu am știut să mă bucur și este unul dintre motivele pentru care m-am întors în activitate, acum, după trei ani de pauză.
VEZI AICI VIDEO numărul de aur al Mădălinei Cucu la Campionatul European de Juniori din Portugalia
Ești atipică pentru un sportiv de performanță. Trei ani de pauză în gimnastică înseamnă enorm? Ce s-a întâmplat după ce ai devenit campioană europeană la juniori?
În 2017 am început pregătirea, trebuia să convocăm lotul pentru un alt campionat european. Am făcut o entorsă, apoi alta, până când am aflat că am două ligamente rupte, oasele deplasate și că trebuie să mă operez. Și am ales să mă operez. A fost destul de greu, pot să spun că, în afară de familie, nu am fost susținută. Din contră, a fost invers.
De unde așteptai un sprijin?
Eu am vrut să îmi rezolv această problemă, era vorba de sănătatea mea, însă federația mă forța să merg la campionatele europene și se trăgea foarte mult pe chestia asta, nu prea le păsa de sănătatea mea. La vârsta asta, eu începusem să realizez ce se întâmplă cu mine și ce vreau eu de la mine, faptul că mai trecusem printr-o operație, tot de la un concurs a fost așa… o presiune pusă pe mine. Și vreau să sune oarecum urât, poate din experianța mea învață cineva.
Cine a suportat costurile operației?
Familia, nu știu exact care au fost discuțiile, tatăl meu a vorbit cu antrenorii, cu medicii, cu federația, dar din ce știu eu și sunt foarte sigură, familia a suportat. Nu au fost chestii foarte mari și nici nu mă așteptam la federație, importantă era sănătatea mea. E adevărat, am făcut un RMN care a fost suportat de federație. Repet, discuțiile au fost purtate de tatăl meu, nu știu dacă cei de la federație s-au oferit sau nu să sprijine, dacă tata a refuzat, nu știu exact.
În acel moment ai clacat?
Am avut un moment în care mă săturasem să aud, slăbește, slăbește, însă trebuia să o fac. Orice sută de grame contează în gimnastică. Îți dau un exemplu, că tot vorbim despre accidentare, gramele în plus, la o accidentare, pot fi fatale.
Ai avut vreodată curiozitatea să vezi cât cântărește medalia ta de aur?
Nu se poate cântări în grame. Muncă, durere, transpirație și lacrimi.
Și după acest moment chiar ai renunțat!
Am spus, din nou, că nu îmi mai trebuie gimnastică și eram foarte convinsă, nu am vrut să mai calc într-o sală, să nu aud. Aveam în cap să renunț cu totul la sport, am spus că eu nu o să mai am nicio legătură cu sportul și o să schimb domeniul.
Și care era domeniul pe care ar fi putut să-l urmeze un adolescent care și-a petrecut toată copilăria în sala de sport?
Tatăl meu mi-a repetat, destul de des, să îmi fac o meserie, să mă gândesc la ceva. El a făcut tehnică dentară, mi-a spus să fac stomatologie, că o să mă ajute, o să colaborăm. Mi-am dat seama că nu e de mine. La tehnică dentară nu am avut răbdare, iar ultima variantă era kinetoterapie, mă accidentasem, facusem recuperare, am văzut cum se lucrează, însă nici asta nu a fost să fie. Mi-am dat seama că eu mă obșinuisem cu durerea, însă nu o puteam suporta și pe a altora. Dacă văd pe cineva accidentat, lovit sau că suferă, nu pot! După ce am terminat cu recuperarea și mi-am revenit cu piciorul, am început să antrenez grupe de copii, gimnastică, balet. Renunțasem la sport și nu prea, nu am vrut să-l mai practic, însă am dorit să-l dau mai departe. Așa că, de la 17 ani, tot antrenez copii.
Să recapitulăm: după o intervenție chirurgicală, trei ani de pauză și acel „nu îmi mai trebuie sport”, tu, în momentul în care noi purtăm această discuție, te pregătești de un campionat mondial la trei probe!
Anul trecut, în decembrie, o colegă, care venea să antreneze copii, mi-a spus că face aerobic dance, o probă simplă, și mai are nevoie de două sau trei fete. Am stat să mă gândesc și mi-am spus că parcă mi-aș dori o medalie la seniori. Și așa am revenit în sală, mă pregătesc pentru mondiale la trei probe, trei din trei posibile, nu ai voie la mai multe. Am o dorință groaznică să iau medaliile astea! Și mai am o treabă, să am o medalie mare și frumoasă la seniori. Când o să o am pe prima, o să vreau mai multe. Cu acest gând am început să mă antrenez, să trag din nou tare, însă a venit pandemia și ne-au trimis acasă.
Și tatăl tău, care te-a dat la gimnastică și care acum te pregătea pentru a deveni tehnician dentar, ce a spus?
Știind decizia mea de atunci, inițial nu i-am spus. Vreo două săptămâni am ascuns, după mi-am făcut curaj să-l sun, i-am spus și replica lui a fost simplă: „Te-am vaccinat când erai mică, acum ți-o asumi”.
Cum a fost în pandemie pentru tine, o persoană dependentă de mișcare, de sport, de activitate fizică?
Mi-am luat revanșa față de ciocolată. Am mâncat mai multă ciocolată decât în toată cariera mea. Am recuperat la facultate, pentru că antrenam, mă antrenam și timpul îmi cam rămăsese mic.
Așa de mic că ai găsit resurse să participi și la „Românii au Telent” acolo unde, pe scenă, te-am văzut și am rămas surprins, cu lacrimi în ochi. Ești un sportiv care a trecut prin momente grele, a cunoscut podiumul și, totuși, ai plâns după un „da”
Producătorii emisiunii m-au sunat cu un an înainte și, când să mă duc la preselecții, aveam deja piciorul în gips, mă operasem. M-au contactat din nou peste un an și am stat să mă gândesc, „am ceva de pierdut? Nu! O să am parte de o experiență”. Am fost luată ca din oală, în două zile trebuia să vin la filmări, eu eram panicată, că nu am coregrafie, că nu găsesc costum. Și m-au liniștit. Lucrezi alături de coregraful nostru, avem noi costum. Coregraful, un om foarte drăguț. La gimnastică aerobică ai nevoie de forță, de explozie, de dinamică, ei mi-au ales o melodie lentă. Coregraful a stat cu mine, mi-a explicat fiecare mișcare, însă nu avea cum să iasă, îți trebuie ani. „Românii au Talent” a fost o experiență care m-a ajutat să fac un pas în viață.
Cum așa?
După operație a fost groaznic. Nu mă simțeam ok. Eu cu mine, eram tristă, nu aveam încredere, mi-am făcut tatuaje. După intervenție, fix la un an, când încă nu mă regăseam, așa s-a nimerit, nu a fost nimic pregătit, mi-am făcut primul tatuaj, un citat care pe mine mă reprezintă foarte mult: Pain makes people change, (n.a. durerea îi face pe oameni să se schimbe). Asta mă reprezintă, prin așa ceva am trecut, asta s-a întâmplat cu mine. Eram un copil zăpăcit, puteai să-mi spui orice. După operație totul s-a schimbat, vedeam totul radical. Însă „Românii au Talent”, dansul și ce a reușit coregraful să îmi imprime, efectiv mi-au deschis o altă ușă. Este vorba de domnul Mihai Bolohan. A avut o așa multă răbdare și m-a făcut din nou să simt.
VEZI AICI VIDEO numărul Mădălinei Cucu la „Românii au Talent”
Ce a urmat după emisiune?
Mi-am mai făcut alte două tatuaje (râde). O floare de lotus, de unde pleacă acest scris „art”. Artă, pentru că dansul este o artă. Apoi, mi-am scris, pe coaste, Live your dreams, (n.a. trăiește-ți visele). Floarea de lotus este singura floare care trăiește în condiții vitrege, însă, chiar și așa, supraviețuiește. Mă reprezintă pe mine care, orice am pățit, operații, suferință, lacrimi, multă durere am reușit să trec peste datorită dansului. Experiența de la „Românii au Talent” și dansul m-au scos din starea aia groaznică. O perioadă cruntă care a durat vreo doi ani. Și am trăit toate astea la o vârstă destul de mică, 17 ani. Pe scenă am simțit cum toată lumea se uită la mine și simte cu mine, mă apreciază.
Pe podium, când ai câștigat titlul european, nu ai avut sentimentele astea?
(oftează). Nu, nu am putut să mă bucur așa cum am făcut-o la „Românii au Talent”.
Unde a fost mai greu, pe scenă sau în fața televizorului când ai urmărit emisiunea?
În fața televizorului, clar! Am avut mari emoții. Nici nu știam că domnul Mihai Petre a vorbit despre momentul meu. Și nu mă așteptam să spună așa ceva, a avut mare dreptate. Mereu am avut o execuție perfectă, însă pentru a putea exprima, așa cum am spus și eu, aveam nevoie de muncă. Am luat tot ce mi-a transmis și am încercat să integrez pe viitor. Chiar și acum mă gândesc la vorbele dânsului.
Ce a spus Mihai Petre după numărul Mădălinei Cucu:
„Are un potențial fantastic, cei mai mulți nu au aceste abilități fizice, ea are un corp extrem de bine antrenat și, dacă va ști să dea însemnătate fiecărei mișcări, dacă ar vorbi cu fiecare mișcare, dacă ar avea o idee pentru fieacre mișcare, cred că ar deveni și o dansatoare foarte bună, nu doar o executantă de mișcări care te lasă cu gura căscată. De-asta i-am dat șansa să meargă mai departe și am încredere în ea”.
Pregătești un element care nu a mai fost executat vreodată în gimnastica aerobică
În 2013, la un concurs internațional, am prezentat același element pe care o să-l fac la mondiale, bine, acum are ceva în plus, o întoarcere de 360. Acel element m-a făcut pe mine cunoscută. Așa mă știa toată lumea, fata din România care face asta, iar acest element mi-a făcut mie numele în gimnastică. A fost o carte de vizită, o intrare foarte rapidă. L-am tot repetat la antrenament, îmi iese constant, o să-l filmez, o să-l trimit la comitet și o să primească numele meu. Mai trebuie doar să-l prezint la o competiție și, după ce o să-mi iasă în concurs, o să-mi poarte numele. Este tot o dorință pe care o port în suflet de mică, am zis că eu nu mă las până până când nu o să am un element în codul de punctaj.
Pe parcursul discuției ai tot repetat cuvântul durere, e un subiect tabu, însă te rog să-mi spui, cât de dură este gimnastica?
Depinde, depinde cât de dur ești tu.
Tu nu pari o persoană dură, din contră. O să reformulez. Ce nu îți place în gimnastică, ce te-a deranjat în cariera ta?
(oftează). Erau momente când … (ezită), nu știu, trebuia să fac foarte mult sau nu eram înțeleasă când mă durea ceva.
Mi-ai povestit că înainte de accidentarea la șold, la 9 ani, înaintea concursului ai spus că te doare. Și totuși ai concurat. În gimnastică nu există „mă doare” nici pentru un copil?
Există mă doare, însă există și aia e. În acești trei ani, în care eu am făcut pauză, am văzut o schimbare atât la sportivi, cât și la antrenori. Sportivii în rău, antrenorii în bine. Sportivii sunt puțin distrași, au descoperit alte preocupări, antrenorii au început să structureze antrenamentele, să înțeleagă sportivul și, cel mai important, să-l încurajeze.
Ai simțit, la juniorat, că aveai nevoie de o încurajare și nu ai primit-o?
Da! Au fost momente. Nu pot să spun că nu am fost încurajată, dar cred că aveam nevoie de mult mai mult.
Și cum refulează un copil la o chestiune de acest gen?
Simțeam nevoia să plâng, mă duceam într-un colț și plângeam, de multe ori nu ajungeam până în colț și izbucneam.
În ultimii ani se tot vorbește de bullying în gimnastică. Tu ai avut parte de așa ceva?
Da, sigur că da. Nu vreau să vorbesc, nu mi-aș dori să dau detalii despre acest subiect, nu-mi face plăcere, este un subiect care trebuie măturat din amintirile mele.
Și ai vărsat multe lacrimi?
Da, foarte multe! Multe lacrimi și puțină ciocolată. Că așa e în gimnastică.
Implicată într-un proiect social
Alături de colegii de la The Forge, Mădălina Cucu este implicată într-un proiect social care implică mai mulți copii din zona rurală ce doresc să facă sport. Astfel, zeci de puști din Gălbinași (județul Călărași) vin periodic la sală pentru a face mișcare. Micuții din școala gimnazială au asigurat transportul, o masă și au parte de sfaturile și îndrumarea sportivilor. Pe viitor, Mădălina și colegii ei doresc să selecteze mai mulți elevi pentru a-i direcționa spre sportul de performanță. „Un motiv pentru care m-am întors în competiții este echipa de sală, de la The Forge Academy . Nu am avut legătură cu Cross Fit, însă mi-a dat putere, plus echipa, staff-ul, micuții din Gălbinași, ei m-au împins spre a reveni, sunt geniali și-i ador”.
