Gheorghe Constantin, prima vedetă a fotbalului din perioada comunistă. A fost „executat” de șefi după „penalty-ul blestemat de la Jocurile Olimpice”, în fața Ungariei. „Am ratat ca să nu mă uite lumea”

Acel punct alb din mijlocul careului mare a fost, nu o dată în fotbal, răspunsul la seculara dilemă, „a fi sau a nu fi”. Este puntea peste care se trece de la agonie la extaz, și invers, măsurabilă în minute ori în metri. În ultimul sistem, 11. La necruțătoarea ruletă rusească a penalty-urilor își dau mâna (ne)inspirația, calmul, forța de concentrare și chiar hazardul celui/celor care o joacă. În partidele cu uriașă miză lasă urme ce nu se cicatrizează niciodată. Numai în acest început de secol, „judecătorul” Fotbal a dat verdictul „vinovat” unor nume precum: Messi, de 22 ori, Cristiano Ronaldo (18), Totti (18), Di Natale (14), Cavani (13), Rooney (12), Ronaldinho (10), van Nistelrooy (10). Li se adaugă Lewanadowski, la recent încheiatul Mondial din Qatar, Mohamed Salah, în play-off-ul dintre Egipt și Senegal.

Peste toți, poate, ca importanță a partidei, este italianul Roberto Baggio (Il Codino), care trimitea balonul decisiv peste poartă, la loviturile de departajare, în finala din 1994 a C.M, disputată contra Braziliei. Celebrul atacant avea să-i spună ulterior celei ce i-a dat viață: „I-am cerut mamei mele să mă omoare! I-am spus: „Dacă mă iubești, fă-o!”.

Blestemata ratare din Japonia ‘64

Naționala României a participat în acel an la turneul de fotbal al Jocurilor Olimpice,  desfăşurat la Yokoyama, unde a fost la un pas de o mare performanţă. Era o echipă redutabilă, din care făceau parte Gheorghe Constantin, Ilie Datcu, Dan Coe, Bujor Hălmăgeanu, Emerich Ienei, Ion Pârcălab, Cornel Pavlovici sau Ion Nunweiller. România fusese repartizată în Grupa A, alături de Germania Democrată, Mexic şi Iran. Tricolorii au avut un parcurs remarcabil, obţinând o victorie clară în faţa mexicanilor, scor 3-1. A urmat un 1-1 cu RDG şi un 1-0 cu Iran, România calificându-se astfel în sferturile de finală. Adversară a fost Ungaria, maghiarii fiind departe de valoarea echipei care cu un deceniu mai înainte devenea vicecampioană mondială în Elveţia.

Partida a avut loc pe 18 octombrie 1964. Maghiarii au început în forță şi, după doar două minute, Csernai Tibor a deschis scorul. Cu cinci minute înainte de final, căpitanul echipei, Gheorghe Constantin, a avut şansa egalării, din penalty.

„Am executat slab. Se ştie, un penalty se ratează, nu se apără. M-am făcut că trag în stânga şi am tras încet, în colţul opus. Portarul maghiar a scos cu vârful degetelor. Înainte de a executa a venit la mine Creiniceanu şi mi-a cerut să bată el. I-am spus: Măi băiete, eu bat loviturile de peste 10 ani!. Nu puteam să-l las. Dacă ratam, toată lumea ar fi zis că am fost laş, că mi-a fost frică să trag”, a rememorat Constantin peste ani, într-un interviu.

Impact.ro

Lovitură SUB CENTURĂ dată de România ucrainenilor! Undă de ȘOC în întreaga Europă

Impact.ro

Declarație ULUITOARE despre UNIREA României cu Republica Moldova! Ministrul de externe aruncă BOMBA. Lovitură URIAȘĂ...

Peste alte trei minute, acelaşi Csernai Tibor a marcat din nou, culmea ironiei, chiar din penalty, iar Ungaria a câştigat partida şi ulterior titlul olimpic.

Din Obor la Națională

La acea vreme, Gheorghe Constantin (1932 – 2010), căruia scriitorul Eugen Barbu i-a spus „Profesorul” era unul dintre cei mai valoroşi fotbalişti ai Stelei şi ai primei reprezentative. Începuse fotbalul la 10 ani, la Unirea Tricolor. „Tata făcea afaceri cu fructe şi cu zarzavaturi pe care le distribuia în Piaţa Obor. Aşa am ajuns şi eu să joc la Unirea Tricolor, clubul oborenilor. Am stat aici până la desfiinţarea acestei echipe”, avea să-și amintească, peste ani, Constantin.

Transferul său la CCA, viitoarea Steaua, a reprezentat totodată şi salvarea tatălui său, fost membru PNL, care era terorizat de către comunişti.

„Eu am trăit sub toate dictaturile din România. Legionarii trimiteau pe la magazine puştani de 19-20 de ani care puneau pistoalele pe tejghea şi întrebau: Patroane, dai şi tu ceva pentru Legiune?. De frică, mulţi oameni le dădeau. Ei îşi notau ce şi cum. La câteva zile, cine nu apărea pe listă drept cotizant era ridicat. După 1945, a fost şi mai crunt. Tata era considerat chiabur de către comunişti, aşa că a stat multă vreme ascuns, de frica puşcăriei. Până la urmă, a scăpat, dar abia după mulţi ani de teroare”, povestea „Profesorul”.

Un eșec peste care nu a putut trece

Pentru roş-albaştri, Constantin a marcat 148 de goluri în cele 264 de meciuri jucate în Liga I, reuşind să cucerească patru titluri, patru Cupe şi trei titluri de golgheter al campionatului. Atacantul şi-a încheiat cariera în Turcia, la Kayserispor.

„Eu am fost lăsat să plec din ţară abia la 37 de ani. Am avut şi alte oferte, puteam să fug în Anglia încă din 1956, dar n-am fost aventurier de felul meu. După ce m-am lăsat de fotbal, am fost timp de două luni şi jumătate antrenor la Fenerbahçe, dar m-au chemat apoi în ţară şi nu mi-au mai dat drumul. Cine ştie pe ce deştept l-o fi măcinat atunci invidia…”, îşi amintea fostul vârf, care a rămas însă marcat pe viaţă de acel 11m ratat la Jocurile Olimpice.

„Am fost pus la zid după acel penalty ratat. Cei de la Federaţie s-au gândit că eu sunt ţapul ispăşitor ideal, aşa că am fost curăţat pentru vreo trei ani de la echipa naţională. Şi presa a avut rolul ei, s-a uitat tot ce făcusem până atunci”, spunea cu mâhnire fostul golgheter, care mai avea câteodată şi puterea să glumească pe seama celui mai negru episod din cariera sa: „Am ratat ca să nu mă uite oamenii”.

Alte nume mari ale fotbalului nostru care au simțit amarul ratării penalty-urilor

Cum fotbalul nu ține cont decât de el însuși, nicicum de geografie, la Euro 2008, Mutu rata în minutul 81, la scorul de 1-1 cu Italia și am pierdut calificarea. Italia ’90 – România nu a ajuns în optimi din pricina loviturii ratate de Daniel Timofte după extra-time-ul cu Irlanda. Gică Hagi dădea cu piciorul calificării la Euro Suedia ’92, în meciul crucial de la Sofia.

La rândul lor, „Bursucul” (Dan Petrescu) și „Căprioara” (Belodedici), ultimul, dublu câștigător al Cupei Campionilor Europeni, ne retezau în sfertul cu Suedia de la Mondialul american, un vis prea frumos pentru a fi adevărat: o semifinală cu Brazilia, de care, la un moment dat, în prelungiri, eram la doar cinci minute de ea.