Editorial. Slovele profunde care au curs din călimara unui suflet sensibil – Nichita Stănescu

Dan Mlădinoiu / 28.11.2020, 15:53
Editorial. Slovele profunde care au curs din călimara unui suflet sensibil – Nichita Stănescu

În urmă cu o generație intra în viață pe ușa de sub cornișa aparte a cuvântului rafinat, atent șlefuit în creuzetul unui poet topit în începutul frumosului așternut pe coala de hârtie. Dar nu unul anodin, ci debutul în ființă al unuia dintre cei mai străluciți oameni de litere pe care i-a avut limba română, denumita de el însuși “dumnezeiesc de frumoasă”.

Nichita Stănescu, pentru totdeauna în Panteonul scrisului românesc

După Caragiale, Ploieștiul adăuga o nouă și neasemuită nestemată coroanei spiritualității neamului. Un neo-modernist considerat de criticii literari ca fiind parte distinctă în categoria exclusivistă a inventatorilor lingvistici și poetici, pe numele său, Nichita Stănescu.

Distincțiile obținute de către inconfundabilul estet al mesajului măiastru (Premiul Herder- 1975, cel al Uniunii Scriitorilor atribuit de patru ori, Premiul Mihai Eminescu al Academiei Romane- 1978 etc.) l-au așezat pentru totdeauna în Panteonul scrisului românesc. Acestea au constituit pentru marele poet și eseist o sumă a recunoașterii materialității. Or, el a levitat într-o lume absolut personală, coborâtă din neant pentru doar jumătate de secol.

Ce scria George Pruteanu despre Nichita Stănescu

Celebrul și regretatul George Pruteanu scria astfel despre îngerul blond: “Nichita Stănescu nu compunea poezie, ci o genera. Poezia era ca o lumină care ieșea din el, numai împreună cu el fiind deplină”. Un fluture într-un paradis imaginar al propriului polen. El a contribuit la peisajul vietii culturale cu tușe de limbaj categoric genuine, fiecare volum “perpetuând revolutia (neo)modernității” ca aspect inedit și suplimentar la opera consacrată a literaților interbelici.

În urmă cu 10-12 ani, l-am întrebat pe reputatul gazetar Cristian Tudor Popescu care este părerea sa, indicându-i cartea și pagina, despre următoarea afirmație a ilustrului filosof, Constantin Noica: “Poezia de azi nu este artă, ci e potriveală”. Spre surprinderea mea, jurnalistul care pe atunci conducea “Gândul”, mi-a răspuns franc și sincer că nu a auzit de acea remarcă, dar, probabil, era unghiul său propriu de evaluare.

Editorial. Slovele profunde care au curs din calimara unui suflet sensibil - Nichita Stanescu
Nichita Stanescu

Ce credea Nichita Stănescu despre critică

Într-un interviu televizat acordat lui Alexandru Stark în 1983, Nichita Stănescu mărturisea că nu îl îndurerează critica, ci atacul la persoană. Anii de dupa ’89 i-au dat dreptate. O mână de veleitari n-a șovăit în a-i agresa imaginea prin josnice asalturi la biografie, în speranța promovării din cvasianonimat.

Prin atitudinea lor, acei contestatari de circumstanță nu au reușit decât să se scalde în imoralitate, născând “imense” valuri de insectă picată într-un pahar. Pentru că, așa cum cugeta Nichita, “absurdul este o formă a ratării sublimului”.

Nichita Stănescu, un român de excepție

Evaluările încrâncenate emise post mortem nu au cum să clintească de pe soclu genialitatea întruchipată în cuvinte revelate de însăși divinitatea. Ea a hotărât să adune într-un singur condei amplitudinea, profunzimea și intensitatea. De cele mai multe ori, la urma-urmei, harul, valoarea sunt atuuri de recomandare pe care Cerul le oferă favoriților aleși. De care aceștia nu sunt vinovați, însă aprind fitilul invidiei, ipocriziei, malgândirii în general.

Nichita a fost un pieton al aerului, absolut liber și egal când a realizat că ideea de frumos nu îi aparține exclusiv. Un român de excepție ce a înțeles că fără poezie omul nu s-ar distinge de neant. În prezentarea volumului stănescian Necuvintele, Daniel Cristea-Enache scria: “Liderul modernismului nostru epuizează Dicționarul limbii române, nu pe întinderea, dar în adâncimea acestuia. El compune, din cuvintele pe care cu toții le cunoaștem, necuvinte trase într-o limbă nemaiauzită, de o stranie frumusețe”.

Nichita Stănescu, punte între modernism și postmodernism

Nichita Stănescu, precum “o pasăre cu aripile crescute înlăuntru”, așa cum îi plăcea să definească un poet, a creat o punte românească a literaturii între modernismul începutului de secol și postmodernismul sfârșitului de mileniu. Capete de timp.

A întors o imaginară clepsidră, aidoma propriului destin. Să vină pe lume primăvara, să dăruiască altruist semenilor averea gândirii, pentru ca după numai 50 de ani, într-un decembrie ursuz, să plece în iarna înghețată a altor lumi. Nu înainte de a ne anunța șăgalnic: “Salut! Murim!” El și admirabilul său periplu poetic.

DĂ PLAY ȘI FII MAI INFORMAT DECÂT PRIETENII TĂI