EDITORIAL. Meciul unei generații. De suporteri!

Radu Oprișan / 07.10.2020, 18:20
EDITORIAL. Meciul unei generații. De suporteri!

Mai sunt câteva ore până la confruntarea cu Islanda și parcă intrăm în vibe-ul meciului! Nu-i așa? Deschidem din ce în ce mai des site-urile cu știri sportive și lansăm dezbateri de facebook: Bancu sau Camora pe stânga? Fă-i echipa lui Mirel! Se reiau vechile obiceiuri, parcă uitate: la ce terasă vedem meciul? Una cu proiector!

În siajul echipei naționale

Ce terasă, nebunilor?! Ați uitat că închide antichristul Arafat Horeca?! Și, uite cum am învățat și o înjurătură în arabă.
Cu sau fără meci la terasă, nu vi se pare că suntem din nou în siajul echipei naționale? Ca atunci, în 1983, când România lui Lucescu bătea Italia Campioană Mondială și niciun colț de București nu părea prea îndepărtat să mergi pe jos acasă cu torțele victoriei în mână de la bătrânul stadion 23 August? Apoi, după golul calificării de la Bratislava, când ne scriam cu pixul pe tricouri GEOLGĂU? Am stat în letargie până în noaptea lui Cardiff 1993, când echipa Generației de AUR se califica la Mondialul american, unde vom învăța religia nopților albe la Universitate.

Nu vi se pare că suntem din nou în meci? Mirel și tineretul lui ne mai scoseseră odată la terase cu seria minunată de la turneul final european. A fost Generația Mirel, Ianis, Pașcanu, Pușcaș, Ionuț Radu. Hai să recunoaștem, ne cam îndepărtasem de echipa națională. Prima dată ne-am supărat pe naționala lui Hagi și Popescu imediat după America 94. „V-am învățat prost” a tunat Regele, și avea dreptate!

Aparenta antipatie pe care o emană Pițurcă, e doar aparentă, vă jur, Piți chiar un tip agreabil, uneori jovial, s-a răsfrânt asupra echipei naționale. Cunosc oameni, unii chiar din sistem, care se țineau, cum se zice în termeni fotbalistici, de cojones, să piardă naționala lui Pițurcă. Apoi a venit Răzvan și a adus cu el un val de simpatie transformat în aplauzele taximetriștilor nocturni de pe Otopeni la întoarcerea în țară din Lituania, primul meci, prima victorie. Au fost felicitați chiar Mircea Sandu și Marica, huiduiții de serviciu.

Cu abilitate machiavelică, contestatarii lui Răzvan au transformat valul de simpatie într-unul de scepticism vulgar. Selecționerul se îmbrăca pedant într-o perioadă în care ghiulul pe deget era semn că ai reușit în viață. Și precis îl suna la pauză pe tac-su la Donețk să-i ceară schimbările. Lumea nu știa cât de ilogic îl enervau pe Răzvan sfaturile atât de legitime ale lui Mircea. Naționala devenise un fel de FCSB de acum, o echipă părăsită de fani și devorată de faima rezultatelor din alte timpuri.

 

Rendez-vous-ul din Austria

Cu riscul de a mă repeta, naționala de tineret a lui Mirel ne-a făcut atunci, prin parcursul fantastic de la Euro, să căutăm prin fundul dulapului tricourile galbene cu tricolor cu care să ieșim în stradă. Ultimul meci al naționalei, victoria din Austria l-am început circumspecți și apatici: De ce nu e Budescu? De ce nu joacă Hagi? La prima ratare a lui Alibec s-a spart primul pahar: Al naibii de gras tatuat cu Șumudică ăla care te-a inventat, că numai la el joci!

Când a marcat Alibec s-a refăcut comanda: mai dă 6 beri că e abia minutul 3, avem meci greu! Și semințe! În final de infarct când Alibec făcea efortul vieții în jumătate noastră proprie băgând alunecări ca nebunul, băgam și noi alunecări pe podeaua terasei după tirbușon. Scandând celebrul refren „Mirel Rădooi/ este unul dintre nooi!” Imediat pe TNR a apărut poanta legendară: OK, am bătut Austria, dar a verificat cineva dacă mai avem pădurea Letea? Chiar, cu Islanda știți vreo poantă? Unde-i tricoul ăla galben cu Alibec? Că plec la terasă!

DĂ PLAY ȘI FII MAI INFORMAT DECÂT PRIETENII TĂI