Primul sistem de apărare al României, după Unirea de la 1859, se naște la 12 februarie 1864, la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Astfel, în Parlamentul țării se votează proiectul de lege pentru organizarea armatei în România.
Legea constituia nucleul primului sistem de apărare al României și prevedea ca armata să fie compusă din trupe permanente cu rezerve formate din grăniceri și dorobanți, trupe care puteau fi mobilizate în caz de urgență.
Mărirea efectivelor armatei a fost făcută treptat astfel că în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldați şi ofițeri cărora li se adăugau 3.000 de ostași din formațiunile teritoriale nepermanente, la doar un an distanță, în 1865, armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 20.000 de combatanți cărora li se alăturau alți 24.000 de oameni cât numărau trupele teritoriale nepermanente.
Creșterea efectivelor a fost posibilă datorită noilor modalități de recurtare, dar și a înființării de noi unități și subunități de diferite arme. Legea de la 12 februarie 1864 prevedea că recrutarea se făcea prin conscripție publică, înrolări de bună voie şi reangajări.
Adoptarea acestei lei a permis și organizarea jandarmeriei, a trupelor de administrație, a intendenței și a serviciului militar. În fruntea acestuia din urmă era numit doctorul Carol Davila.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]
Datorită faptului că domnitorul Alexandru Ioan Cuza se afla în bune relații cu Napoleon al III-lea, cea mai mare parte a armamentului modern cu care era dotată armata în acea perioadă venea din Franța.
În plus, misiunile militare franceze au contribuit la perfecționarea organizatorică a armatei române şi la însușirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea armatei române.
Pentru a mări prestigiul armatei române, Alexandru Ioan Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la studii în Franţa, Italia sau Anglia şi de asemenea, la manevrele armatei române au început să asiste ofiţeri din mari armate europene.
