Cum arată Piața Moghioroș, de Crăciun. Viața la preț de doi poli și-o țuică fiartă. Fotoreportaj

Dacă vrei să vezi adevărata față a unei piețe de cartier, mergi acolo în prima zi de Crăciun. Și în a doua, căci peisajul este aidoma. Mizer și trist. Alei înguste din beton tot numai petice, printre șirurile de tarabe șchioape, separate de grilaje strâmbe, de plase de sârmă ruginită, lăsate într-o rână peste tejghelele goale, cu trențe agățate-n cuie, fluturând a pagubă în vântul rece. Cu sfori legate aiurea de la un stâlp la altul, de la o cușcă la alta. Căci fiecare tarabă, fiecare stand, acum, în zile, chipurile, de sărbătoare, nu sunt altceva decât niște cuști. Cuști în care, în zile de vânzoleală, speranța, foamea, frica de un „mâine” neștiut, sunt ațâțate și făcute să țipe a cerșeală la lume.

Marea piață din Drumul Taberei s-a îmbrăcat într-o rochie cârpită și murdară

Golește piața unui cartier de oameni și marfă și vei vedea sărăcia în pielea goală. Ca o femeie ușoară cu smacurile șterse de pe față, amestecate cu lacrimi de nimeni gustate de amar de vreme. Ca o nălucă din trecut despuiată de rochiile cu panglici multicolore fluturând pe ritm neauzit de durere, spaimă și nemărginite păreri de rău și amintiri. coji de sămânță de viață scuipată-n vânt. De departe, de pe marginea trotuarului larg, Piața Moghioroș, căreia nimeni nu-i va spune „Sergiu Celibidache”, după numele ilustrului dirijor român, cu origine greacă, născut la Roman, se dezvăluie ca un conglomerat chinuit de construcții fals moderne, cu o hală respingătoare ca o imensă ladă de plastic de legume neglijent răsturnată de un piețar beat, flancată de corturi și chioșcuri prăpădite, cărora și lor parcă le e rușine de prezența lor jalnică.

Îndeaproape, pe măsură ce pășești în spațiul abandonat ca după un straniu cataclism, descoperi detaliile. Locurile, spațiile pe care le știai vii, în zilele cu oameni pe stradă, sunt stranii și induc un sentiment de neliniște și nesiguranță. Ferestre strâmbe, golite de marfă sau cu obiecte încremenite în timp, pe vecie, ai spune, te privesc, zici, te pândesc, și par că-ți urmăresc gândurile. „Cine ești, străine?”, par a spune. ”Ce cauți aici, acum, de vii și ne tulburi liniștea după care tânjeam atât? Pleacă străine!”. Și pleci. Treci mai departe, căci simți cum ușile murdare sunt gata să sară din balamale, să spargă lacătele ca pe niște nuci stricate și spațiul, hăurile acelea sumbre, să te înghită cu totul.

La Nicu Crețu grătarul e rece ca foamea

Și te avânți spre miezul pieței. Asta, după ce observi, pentru că nu ai cum altfel, că alveolele organismului comercial, cele două bodegi la care se strânge nucleul informativ al zonei, bețivii locului, oamenii care dețin toate informațiile, inclusiv pe cele false, au încremenit într-o comă cardiacă autoindusă. „La Nicu Crețu” și „La Georgel” grătarele sunt reci ca foamea. Mirosul de țuică fiartă cu zahăr și trei boabe de piper la ceașcă, sorbită cu nesaț, pierdut e în aerul metalic. Dulce nectar ,dar al zeilor, „Bachus, cinste ție! Bețivii te salută!”. Coșurile nu mai fumegă, mușamalele lucioase, de la câte coate de vajnici consumatori le-au șters, plâng de dorul halbelor și paharelor. Nea Gicu, Ilie, Virgil, Papiotă, Alifie, Mațe, Vasile sunt acasă. Lîngă babele lor. Sau singuri, fiecare în parte, cu nefericirea alături, tovarășă de băutură, ținându-se frivol pe după umeri. Afundați în fotolii vechi, cu mânere de lemn scorojite, în care li se agață pijamalele vărgate, adevărate zeghe de pușcărie la domiciliu.

Fotolii și măsuțe șchioape, din anii ’70, cu bidonul de vin la picior, ca niște cătane cu bărbile albite de vreme și de munca de decenii în fabrici și uzine dispărute, pierdute în siajul unei revoluții intrate în derivă la scurt timp de la lansarea în vâltoarea societății. Soldați bătrâni gata să de dea ultima bătălie din viața lor de „oameni ai muncii”. Ultima bătălie, dar nu pe burta goală,, nu înainte de mai trece, odată de două ori și cât o mai da Domnul, pe la Nicu Crețu sau pe La Georgel. Pentru o cinzeacă la puterea a treia sau pentru o carafă ciobită plină cu vin sau pentru o burtă de bere.

Impact.ro

Imaginile indecente cu Elena Udrea au scăpat pe internet! Doar iubitul o mai vede AȘA...

Impact.ro

După această imagine, a urmat un DEZASTRU! Finalul depășește orice imaginație FOTO

Bătălia sângeroasă dintre tarabe

Pe o alee strâmtă, mai strâmtă decât toate cele turistice cu care se laudă Italia, ajungi în zona tarabelor vechi. Aici constați că a avut loc un măcel. O bătălie sângeroasă în care combatanții s-au tăiat bucăți. Peste tot vezi numai trunchiuri și capete de oameni. Bărbați și femei. Demni, în goliciunea lor și puținătatea trupurilor hăcuite. Pe chip nu li se citește absolut nimic. Îndură gerul cu aceeași seninătate cu care au înfruntat cumplita moarte.

E penumbră. Clarobscurul îți joacă feste. Abia după ce retina se obișnuiește cu lumina zgârcită te liniștești. Nu. Nu este vorba de oameni măcelăriți. Sunt doar manechine de plastic și mucava. Torsuri și capete fără peruci. Cele mai ordonate manechine din lume se găsesc în Piața Moghioroș. De Sărbători, manechinele și-au dat hainele jos, le-au împachetat și le-au aranjat frumos în spațiile bine ferecate de sub tejghele.

Dulăul Florică și motanul, dialog în spatele pieței

Și iarăși pășești mai departe. Spre spatele pieței, spre aleea pe unde picotește Secția 22 Poliție. Și dintr-o dată spațiul, până acum gol ca un borcan de murături golit și spălat bine de vreo gospodină harnică, se umple de sunete. Dar poate „sunete” e prea mult spus. Prea cosmic. De fapt, latră Florică, bătrânul dulău, paznicul voluntar al pieței, de ani de zile. Bătrân, cu dinții fluturându-i în gură, deșălat.

Ne știm de amar de vreme. Latră a salut, doar. Sau poate ca să impresioneze motanul de pe colțul unei barăci de tablă, care se primenește în razele amăgitoare ale lui decembrie. Pisicile fac sărbătoare, în fiecare zi, din orice. Ele își iau mîncare de oriunde și oricând vor. Câinii, Florică mai ales, trebuie să latre din când în când, ca să primească un rest, un zgârci de ceva. Sau un coltuc de pâine cu miros și vagi urme de sos. Florică, motanul și amintirea lecturilor cărticelelor lui Emil Gîrleanu rămân în urmă.

Marian, adolescentul amețit: „Ce drept ai tu să-mi faci mie poze?”

Când s-o cotești spre stânga, să ieși iar, de data asta pe „aleea principală”, spre fața pieței, dai de un tînăr. Un adolescent încă. Stă pe un scaun. Lângă alte scaune goale. Asta înseamnă să fii prosper în ziua de Crăciun într-o piață goală. Să stai pe un scaun lângă alte scaune neocupate. La picioare are, grămadă, pachete și pungi de plastic în care se ghicesc bunătăți gătite ori răcituri. Și nu doar piftii. Sunt, toate, ce i-a lăsat Moșul. Și babele. Și doamnele cu gulere de blană, care după ce împart mâncare la pisici și câini, dau și amărâților cîte o îmbucătură. Sau poate cronicarul e invidios. Nu are în buzunar decât un „snicărs”. A avut si niște piftie, dar s-a scurs prin căptușeala buzunarului de la canadiană. Asta a fost o glumă împărțită cu adolescentul. Am râs amândoi. „Cum te cheamă:”. ”Marian”.

Urmează un mic chestionar bazic, aparent dezinteresat. Dar reporterul știe că fiecare vorbă, fiecare frază, chiar neterminată va fi rostogolită zglobiu în reportaj. Vede aparatul foto dus la ochi și se trezește brusc. ”Ce drept ai tu să-mi faci mie poze?”. Chiar așa? Ce drepturi mai are un ziarist, stai și te întrebi. Ce drepturi mai are un ziarist într-o lume a restricțiilor: Marian emană o înțelepciune naturală, dobândită în stradă din experiențe directe, fruste cu tot ce îl înconjoară. Marian face cât zece „oengeuri” plătite să provoace haos. Asta înseamnă să gândești natural, liber, nepervertit.

Caseta porno de pe pantofii scâlciați

Și atunci o grămadă mică de pantofi sare în ochi. Țuști, direct în ochi! Cîteva perechi de de pantofi scâlciați, dar bine curățați, stau cuminți pe o bucată de carton. La vreo zece metri de Marian, adolescentul cu puteri paranormale. De ce paranormale? Pentru că Marian poate să se uite la tine, preopinentul său, oricare ar fi, dar și prin tine, în același timp. Și nu știi, nu ți-e foarte clar, dacă e o capacitate extrasenzorială nativă sau e de la piftie. Sau de la ce a fumat el în noaptea de Crăciun. Ce soi de brad mai acătări și-a aprins el.

Marian vinde pantofi în ziua de Crăciun. Lângă pantofi, pe o placă de zăpadă, cel puțin asta pare a fi chestia aia albastră, stă cuminte, o casetă video porno. Scrie SEX pe copertă și poza e în notă cu sărbătorile. Ceva de genul ăsta. Pe copertă sunt doi, un El și o Ea. Într-o scenă biblică. Blasfemie”, își zice reporterul și se uită la Marian. Marian are capul răsturnat pe spate, pe spătarul scaunului, și sforăie încetișor. În Piața Moghioroș s-a dat „stingerea”. E ora somnului de frumusețe, de somn de după amiază. Se știe doar. Piftia, aerul rece și brazii din soiuri ciudate provoacă somnolență. Vise frumoase, Marian. Coșmarul e dincoace de poveștile inocente din spatele pleoapelor tale.

Aleea cu Moș Crăciunii care au întors spatele oamenilor

Drumul de ieșire din piață se scurge pe o alee comercială. Nici nu se poate altfel, căci suntem într-o zonă, mizerabilă, ce-i drept a comerțului. Prăvăliile ăn sine, dar mai ales firmele și vitrinele sunt un spectacol în sine. Un spectacol pe care nu l-ai putea observa în detaliu în zilele în care piața e populată. Fotografiile vorbesc de la sine. Câteva vorbe merită, în mod deosebit, o vitrină murdară, a unei mici prăvălii, greu de observat în zilele comune. Ornamente de Crăciun, de sezon, Moș Crăciuni, mai ales, din ipsos sau plastic, au fost aranjate, aranjați cu fața spre interiorul meschinului magazin cu iz de târg de țară. Cu fața orientată spre cumpărătorii care îi pășesc pragul. Acum, când nici vrăbile nu mai zboară prin păiață, juăriile roșii para a fi supărați pe toată lumea. Sau, obosiți de atâta zgâit pe geam, s-au întors cu spatele ca să picotească liniștiți la lumina ledurilor prelungitoarelor. Și prizelor. Și lași în urmă, apoi, cu această ultima imagine în minte, această lume. Piața de cartier, Piața Moghioroș. O lume a trocului între săraci. Viața la preț de doi poli și-o țuică fiartă.

Colaj Foto : Narcisa Tomulescu