Dintotdeauna au existat țări democratice, cu viziuni liberale, în care libertatea de exprimare e respectată și țări care cenzurează adevărul. E la fel și acum. Doar că detaliile fac diferența.
În era tehnologiei, totul se întâmplă pe repede înainte, iar asta o știm cu toții. Informația nu mai are granițe. S-a trecut extrem de rapid de la momentul în care așteptai ziarul de mâine pentru a afla ce s-a întâmplat astăzi la „live text”, știri pe care le primești în timp real.
Totuși, faptul că poți distribui imediat ce afli ceva și poți, în acest fel, să influențezi lucrurile în bine nu reprezintă un privilegiu pentru toată lumea. Autocrația funcționează și pe internet.
Și, dacă nu ai simțit-o pe pielea ta, e pentru că trăiești într-o țară liberă.
Nu e așa peste tot.
Definiția generală ar fi că disidenții digitali sunt acei jurnaliști, activiști sau cetățeni care răspândesc în mediul online informațiile pe care guvernele din țara lor nu ar vrea să le știe nimeni.
De multe ori, aceste informații sunt critice la adresa autorităților sau aduc dezvăluiri din interior. Pot fi anchete referitoare la oamenii care conduc din umbră sau conexiunile ilegale de la vârful puterii.
[rssfeed id='1609318597' template='list' posts=2]Poate ai urmărit serialul Cernobîl, de pe HBO, care a devenit un fenomen. Ai văzut, probabil, cum erau ținute sub preș informațiile care puneau în pericol cetățenii. Nimeni nu voia să spună ce se întâmplă acolo pentru că…nimeni nu voia să-și piardă funcția.
Ei bine, acum imaginează-ți cum ar fi fost ca dezastrul să fie dezvăluit imediat, grație imaginilor distribuite pe Facebook și a părerilor avizate postate imediat în mediul online. Cine ar fi făcut acest lucru ar fi fost un disident digital.
Termenul de disident digital a apărut spre sfârșitul anilor 90. Atunci, un activist pe nume Daniel Mengara din Gabon, un stat din vestul Africii Centrale, a emigrat în Statele Unite.
În 1998, el a creat un site în limba franceză în care reclama abuzurile regimului aflat la putere și îndemna la revoluție împotriva președintelui Omar Bongo, care conducea țara de aproape 30 de ani.
Demersul său a servit drept sursă de inspirație pentru mulți activiști, care s-au folosit de internet pentru a demasca abuzurile din țara lor.
Așa au luat naștere mișcările revoluționare din Tunisia și Egipt, din 2011. Mai aproape de noi, protestele din Iran de la începutul anului 2018 s-au viralizat pe internet și au arătat lumii că există și o altă parte, una democratică, pe care Guvernul de acolo o dorea ascunsă.
În țările în care presa este controlată, postările activiștilor care nu împărtășesc viziunea autorităților pot reprezenta singura sursă reală de informație.
Guvernele din întreaga lume știu asta și s-au adaptat.
Apariția internetului și răspândirea rețelelor în aproape toată lumea a aprins speranța că nimeni nu va mai putea cenzura opiniile activiștilor din diverse domenii. Doar că pe măsură ce comunicarea online a prins teren, au început să se adapteze și guvernele.
Guvernul chinez este, de departe, unul dintre cele mai restrictive pe care internetul, cândva liber și lipsit de constrângeri, l-a cunoscut. China alocă, anual, 180 de miliarde de dolari pe programe de supraveghere, securitate, mecanisme de cenzură.
Beijingul e un „Big Brother” care știe tot ce mișcă și nu a scăpat din vedere internetul. Este una dintre țările în care disidenții digitali au dispărut din peisaj la fel de repede cum au apărat.
Asta pentru că guvernul de la Beijing a reușit să creeze un Mare Zid al cenzurii. Care funcționează extrem de bine.
Rusia este o altă țară care a practicat cenzura pe străzi și s-a prins repede că trebuie să se mute și pe internet. În urmă cu câteva zile, Moscova a făcut o nouă mișcare pentru cenzurarea internetului și ținerea sub control a cetățenilor.
Celebra aplicație de dating Tinder va fi obligată să pună la dispoziția autorităților date despre utilizatorii săi. Fie se conformează, fie va fi interzisă.
Disidenții digitali sunt extrem de utili în lumea în care trăim. Dar nu trebuie scăpat din vedere un lucru. Sunt utili atâta vreme cât stau în tabăra „celor buni”, adică atunci când se poziționează de partea dreptății.
Altfel, sunt doar o altă unealtă a dezinformării și a manipulării. Orice informație citită pe net trebuie luată cu un praf de sare.
Oricine poate poza în disident digital. Internetul și-a dezvoltat filtre și algoritmi prin care caută să combată fenomenul fake news.
Dar cel mai bun algoritm rămâne, pentru fiecare dintre noi, propriul filtru al minții.
